NEVER YOURS

În trena lui Eckhart Tolle

2010-04-29T17:07:00.000+03:00

.
La o socoteală sumară, mi-am dat seama că doar o audiție muzicală îmi poate mătura mintea parazită, lăsînd-o liberă pe cea adevărată. Eliberarea de anecdotic, de comentariu, de conjectură. Muzica e singura afirmație continuă, care își păstrează caracterul indiferent de formă, de program, de intenția auctorială. Muzica e singurul gînd care se întîmplă fără să proiecteze, fără să bănuiască, fără să asuprească (O fi sinele cel adevărat melodic? O fi limbajul edenic muzical?)
Cea mai familiară abstracțiune.
Ce-i asta? De ce pierdem șirul gîndurilor în preajma ei? De ce am reacții presetate la Gabriel Fauré sau Rahmaninov? De ce mă bufnește rîsul la maimuțăreala cu care Șostakovici citează în simf. a V-a din Romeo & Julieta a lui Prokofiev... Există un rîs abstract, după natura motivului care l-a provocat?
E o reducție esențială a existenței omenești. Ca și cum un Cesar Franck sau un Anton Bruckner ar apare pentru a pune într-un filtru toate viețile mici și lipsite de noimă ale compatrioților lor și le-ar comprima pînă ar rezulta un sens. Nu o pot numi doar frumusețe (e decorativ) sau doar armonie (e prea vag!). De fapt e o putere care se exprimă prin grație.
Probabil că dacă ai scoate untul din umanitate, cam așa ar arăta (suna).
Și pînă la urmă ce-i aia spiritualizare dacă nu să-ți ieși din măsura cotidiană a anecdoticului. Presupun că asta l-a martirizat pe Sainte-Colombe. Și tot asta l-a salvat pe princepele da Venosa.
În muzică e ca și cum ai alege singur în ce dimensiune să fii. Și nu-i puțin lucru să ai o așa poartă prin care să plonjezi afară din strînsura vieții în materie.
.

Ministerul muzelor

2010-04-20T15:58:00.000+03:00

Așa după cum există un partizanat celest la J.S.Bach și la Sainte-Colombe, tot astfel există un partizanat patriotic la o mulțime de inși muzicali: rușii de sec. XIX + rușii de sec. XX, Chopin & Penderecki de cealaltă parte a baricadei; spaniolii toți, apoi Sibelius, Bartok, Dvorak, nu mai zic de manelele de teatru liric ale italienilor și de fantasmele lui Wagner. Pînă și mexicanii îl au pe Manuel Maria Ponce, cubanezii pe Leo Brouwer și brazilienii pe Villa-Lobos. Da` de clanul Strauss ați auzit? Dar de Radetzky Marsch?

Carevrasăzică: în context de globalizare în plin proces, în trend de politică evropeană unde naționalismul pute și e sancționat mai ceva ca o boală mintală, cum se contrazic ideile acestor occidentali civilizați care își conservă bine merci specificul și tradițiile ce le sunt lor proprii, dar nivelează tot ceea ce e alteritate pe principiul că ”ce nu ne place sau nu pricepem e barbar și trebuie corijat/ eradicat”... Dar în același timp, consumatori de cultură elevată - în sălile lor de concert se ascultă Rahmaninov, Bartok și Sibelius. O fac la mișto sau chiar sunt senili? Cît de perverși sunt atunci cînd ne arată că digeră cu plăcere fructe patriotice, numa să nu fie proaspete, să fie îmbălsămate, consacrate, recoltate prin muzee...

Igiena epocii actuale suprimă individul prin directivele de gust & valoare prin care doar Inchiziția obișnuia să procedeze. Vă amintiți de vremea cînd stîngacii piereau pe rugurile iezuite? Sau cînd se salvau ascunzîndu-și stîngăcia sub o ambidextrie învățată? Că doar marele iezuit Baltasar Gracian, apologetul aparenței, spunea: ”Todo gran ingenio es ambidextro.” Ceea ce se poate înțelege și așa: ca să fii în rîndul marilor spirite, tre` să ai geniul de-a funcționa precum un nativ într-un registru care îți e impropriu.

Și revenind la patriotismul cel hulit: ori ne dăm peste cap și ne facem genii underground după cum sugera Gracian, ori... și aici nu vreau să-mi mai amintesc de euroscepticul Kaczynski. `Tritzi.

Katyń - Prawo i Sprawiedliwość

2010-04-12T12:45:00.001+03:00

.
1) Acum ceva vreme, cînd aflasem și eu de Katyń, am început să întreb în stînga și-n dreapta pe cei de-o seamă cu mine dacă știu ceva despre subiect. Nu știau. Doar ăi bătrîni știau. E, acum, după înălțarea la cer a lui Lech Kaczyński, nu Smolensk va fi cunoscut, ci tot Katyń. Și va fi cunoscut așa cum sunt Auschwitz & Bierkenau, Dachau, Treblinka... Pentru că în toate aceste locuri cetățenia poloneză era o asigurare de moarte. Pînă acum se va fi știut doar calitatea etnică a martirilor. De acum înainte se va ști și cetățenii cărei patrii erau ei. O patrie care a luat diverse forme pe hartă, precum apa-n pahar, cu granițe aiuristice și cu singura mulțumire că n-a ajuns să figureze prin Siberia pe undeva.
.
2) Presupun că dacă lui Kaczyński i s-ar fi propus să se jertfească pe sine patriei, n-ar fi zis nu.
Nu știu de ce văd doliul acesta nu ca pe un accident, ci ca pe omagiul suprem pe care o nație îl aduce istoriei sale. Andrzej Wajda dăduse deja direcția prin filmul său din 2007. Acum, Polonia e întreagă. A dat tot ce-a avut mai bun.
.
3) Chiar dacă ne putem lesne închipui cum cineva își soarbe mulțumit vodka: ”Kămiemărare ați vrut, kămiemărare aveți...” sau, parafrazîndu-l pe Brecht - Muratov mîncînd mere în timp ce caută cutii negre... → Și totuși, chiar și așa, călăul acesta presupus umblă singur pe calea lui, căci nimeni nu-l confirmă în funcție: polonezii nu sunt victime, nu au avut niciodată apucături în acest sens. Demnitatea lor a ales să-i facă eroi.
.
4) Recuperarea istoriei poloneze este un subiect care îi privește pe toți cetățenii și etnicii polonezi și la care participă fiecare prin memoria sa, prin neuitare.
Criza criminală a pușcăriilor comuniste din România a lăsat românilor o mare senilitate, un fantomatic institut de investigare a crimelor comunismului și un Vladimir Tismăneanu. Suntem în continuare ceea ce au vrut Ana Pauker și Dej și Ceaușescu și Iliescu și... alții atunci cînd ne-au decapitat la Canal, la Periprava, la Gherla, la Aiud, la Sighet...
Polonezii nu sunt victime. Noi nici măcar nu realizăm ce ni s-a întîmplat. Dacă în 50 de ani de bolșevism am uitat cu seninătate și am supraviețuit ca niște bacterii șmechere - nu vreau să-mi dau seama de ce în atîta amar de istorie românii nu au reușit să construiască nici palate, dar nici minți sau caractere. Oare nu cumva pentru că de fiecare dată cînd li s-a cerut să uite - uitau, să mazilească - mazileau, să lase în paragină - lăsau, o istorie întreagă în care românii și-au făcut lor înșiși toate acestea și încă, drept corolar - bășcăul nechezător care să le amestece pe toate într-un compost steril.
Paradigma poloneză e o păsărească ridicolă pentru români. Ceva între caraghioslîc de fraieri și ”vai, săracii”...
.
5) Nu te poți abține să observi că Polonia rămîne poetică în întreaga sa desfășurare.
.
6) De nervi, ascult poloneze. Mă duce gîndul că pentru a merita un Chopin tre` să plătești cu toată valuta pe care o ai.
.
7) Dumnezeu să ne ajute să luăm aminte la exemplul de excelență al polonezilor.
.

Cronică de salon bicameral

2010-04-06T20:38:00.002+03:00

.
Ieri am avut ocazia unei vizionări care mi-a consolidat și mai abitir îndoielile pe care le am cu privire la sistematizarea valorilor mainstream. Ce, cum, cît, unde - valoarea cotată e ea autentică sau conjuncturală?
Alors:
1) Camera comunelor: Colecția Louis & Evelyn Franck.
Am luat la cunoștință, puși la grămadă, în aceeași sală: Cézanne, Toulouse-Lautrec, van Dongen, van Gogh, Picasso și James Ensor. Lăsîndu-l la o parte pe Toulouse-Lautrec (care rămîne conte și-atunci cînd își șterge deștiu` de văpsea pe carton), constat că: maître Cézanne se chinuie să deseneze și mai apoi să umple cu culoare ce a desenat (mic burghez cu accente penibile de artă naivă, lucruri de neacceptat măcar de la un ucenic într-ale picturii, dar care au mare căutare la casele de licitații). Van Dongen - egal sieși (fiară pe calapod). Picasso albastru (pe cînd încă mai desena). În schimb, îl regăsesc pe James Ensor (cireașa de pe tort) și mai piftor decît ăilalți, și mai zărghit, bref: mai original. Pînă la urmă cine dictează valoarea? Gustul negustorului?
.
2) Camera lorzilor: 64 bucăți icoane rusești din galeria națională Pavel Tretiakov. Andrei Rublev, Dionisie și alți neștiuți. Toate bune și frumoase: adevărate, emoționante, ar fi mers, ca audiție conexă, o liturghie de Rahmaninov. Am stat o sumă să mă holbez la o Sfîntă Treime a meșterului zugrav Dionisie, croită după faimoasa lui Rublev. Și nu sub nivelul aceleia. Porți împărătești, fragmente de catapeteasmă, miniaturi, poliptice... Cu întreg misterul harului care transpare dincolo de meșteșug.
Și io, Gică Contra, amintindu-mi că anul trecut am dat o raită pe la mănăstirile brîncovenești din nordul Olteniei. La acea vreme spumegam de nervi că splendorile noastre sunt lăsate ciorbă cariilor, că geaba avem fizician inventaci al unui sistem de iradiere tocmai bun pentru a salva asemenea patrimoniu. Geaba avem restauratori și critici de artă plini de diplome și grade științifico-kakademice - Govora e afumată și ciuruită de paraziți, Hurezii și Polovragii sunt vizitați numa de babele pravoslavnice care mai trag cîte o vilegiatură de acatistuială & blagoslovenie. Punkt. Fără promovarea valorii naționale, fără circuite turistice cu ghizi educați la sînge să ne facă propagandă în toate graiurile, fără contracte inteligente cu edituri din țări civilizate care să arate lumii cine suntem și ce făceam în vremea în care încă nu fusesem călcați de rubașca colhoznică.
Erau frumoase și pline de spirit icoanele lui Tretiakov (negustor inspirat), dar frescele noastre sunt încă mai frumoase și mai elevate (sîc!!!). Și nu le scoate nimeni la vedere, măcar că occidentalii se uită cu gurile căscate la asemenea imagini ca la ozeneuri. Măcar că i-am putea surprinde cu adevărata dimensiune a României, că pe Românika o am exportat pînă la greață.
Așa să ne ajute Dumnezeu.
.

Paradigmă de gubernie

2010-03-25T12:59:00.000+02:00

.
Găsit rădăcina gestului țopesc de a-ți trage colțurile gurii!
Stalin își trata astfel importantele mustăți.
De fapt, cam toate gesturile țopîrlănești care încă ne parvin din epoca de aur sunt de import, și anume de la răsărit, că de-acolo ne vine lumina. Suntem în continuare mahalaua metoc în exercițiu a aceluiași centru. Dacă la Kremlin se suflă mucii cu două dește, noi o vom face doar cu unul. Ana Pauker și Petru Groza au trecut de mult de la cele republicești la cele împărățești, noi încă mai purtăm haina agățată pe umeri tovărășește. Rinoceriada în Țările Române e precum banda lui Mœbius. Adică fără scăpare. Copiii copiilor lor sunt mai stîngaci dedicați decît moșii și strămoșii lor, iar Nostrabrucanus a fost blînd o dată-n viață, promițînd transmutarea rinocerului în miel pascal la fix douăj-de ani de la facerea praf a rahatului. Rinocerul nu e pîine și vin, așa că nu va fi vreodată subiect de transmutare, mielu` pascal e din ce în ce mai transcendent, doar rahatul rămîne inexpugnabil și, desigur, făcut praf. Pentru că ce naște din pisică, șoarici mănîncă: adică așteptați în van să se primenească recensămîntul, gena de ilegalist e precum pirul și bozul. Strașnic înrădăcinată.
.

Ministerul Afacerilor Haïtiene

2010-03-16T18:28:00.002+02:00

.
Am urmărit cu interes constant băgarea-n seamă a celei de-a Cincea Republici Franceze în restul de (cică ex) colonie Haïti.
Nu le va fi fost de-ajuns republicanilor noștri că au pus primii piciorul pe insulă după cataclism (astfel că vedem în altă lumină apariția tardivă și extrem de folositoare a americanilor, în cap cu prețioasa doamnă Clinton - ceea ce seamănă mai degrabă cu o vizită de stat în țara vecină și futută Haïti, teritoriu francez...), dar și-au băgat și al doilea picior: vizita președintelui Nicolas Sárközy în Haïti este corolarul întregii istorii a insulei. În principiu, pentru că este prima dată că un președinte francez calcă p-acolo...
Discursul lui Sárközy a fost încurajator pentru insulaci - în sensul că a reafirmat dependența statului Haïti de hexagonul mamă, a mai fîlfîit încă o dată spectrul protecției pe care omul alb a acordat-o întotdeauna omului negru, a promis ștergerea datoriei de 56 milioane € a haitienilor către Franța și a refuzat categoric să considere returnarea datoriei de 21 miliarde $ a Franței către Haiti.
Încă un motiv pentru care vizita lui Nicolas Sárközy în Haïti poate fi considerată drept corolar pentru întreaga istorie a insulei este tot discursul cu pricina (urmărit în direct pe Euronews): totul a fost ok (amestec de cinism + aroganță imperialistă) pînă cînd presidentul a propus un moment de reculegere în memoria victimelor dezastrului. Deh, cu oamenii te mai înțelegi (sala a executat propunerea presidențială), dar cu stihiile naturii nu. În tăcerea solemnă a tuturor celor prezenți, un cocoș a început să cînte. Violent, marseillez, răzbunaci, a chirăit și în liniștea neclintită a adunării și a continuat pe întreaga durată a discursului presidențial. Sună a voodoo, cu posibile interpretări:
1) Pe Sárközy, pînă și cocoșii îl cîntă.
2) Doar n-o fi fost fantoma cocoșului galic urmărindu-l de viu pe președintele Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai.
3) O fi fost confirmarea lui Sárközy în funcția oficială de mambo.
4) Poate că era o amenințare pe față, să dea-napoi mălaiu` pe care președintele Pétion l-a trimis în 1825 drept taxă de independență lui Charles X ca să recunoască Haïti ca stat.
Toate aceste conjecturi, măcar de-ar rămîne doar atît, nu fac decît să pună de-o apoteoză de importanță pe capul lui Nicolas Sárközy, președintele tuturor haïtienilor.
.
Care vrea să dea un ochi în + pe povestea corsaro-colonială a Haïti, poate să găsească mici detalii grețoase despre cum imperiile schimbă numărul de republică dar nu și politica feudală.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Ha%C3%AFti
http://www.wsws.org/francais/News/2010/fev2010/sark-f27.ಶ್ತ್ಮ್ಲ್
.
P.S. : conform constituției franceze, Republica V e ilegală. ;)
.

Deșeuri en-gros

2010-03-07T19:34:00.001+02:00

.
Românica, cenzurătoarea României, funcționează ca o hologramă otrăvită. E o minciună perpetuă, substituind tot ceea ce e autentic. Starea de twilight zone care plutește peste România e un sistem de mistificare atît de performant încît nimeni nu se îndoiește de veridicitatea sa. Această betegeală a logicii & surpare a bunului simț produc pui grozavi în cotidianul românesc iar singurul paleativ e bășcăul, așa cum a fost dezvoltat mai cu seamă după `47. Mistificarea merge atît de unsă încît o cred nu doar cei din afară ci și cei dinăuntru. Haloul de putoare al României plutește ceva de speriat în imaginarul celorlalte nații, dar pe potrivă de cumplit distorsionează minți & caractere printre români. Amploarea dezastrului e cu atît mai stranie cu cît se întrevede a fi o țesătură care operează pe multiple niveluri de percepție și pe multiple fronturi.
Prin comparație: Polonia a fost violată pe toate hărțile, sfîrtecată, Katynizată, pusă în cămașă de forță și gazată. Polonia încă există ca națiune și nu își pune patrioții la index: alde Wojtyła, Wajda, Wałęsa. A avut trădătorii ei, bolșevicii ei, disperarea ei. Dar polonezilor nu le-a luat nimeni mințile, așa cum li s-a făcut românilor. Așadar, cu ce sunt românii mai breji de-a trebuit să fie distruși prin găunoșirea întregii seve a nației?
Exercițiu: de vizionat fotografii de dinainte de '47 cu români de toate stările sociale, de toate etniile. Românii ca cetățeni plurietnici ai aceleiași istorii păguboase. Nu zic să scormonim în arhiva doctorului Rainer ci doar să aruncăm o privire pe cum eram și cum suntem acum. Ideea e că fizionomii gen Brătianu, Maniu, Vulcănescu, etc. erau curente. Poporenii erau așa. Sa fim onești: jalea națiunii se citește și pe portretele de degenerați cu care defilăm. Nicicînd românii nu au fost mai boccii.
Manelizarea e mai întîi subculturnică. Apoi antropologică.
În cele din urmă - anatomică.
Dea Domnul să nu fie și anatemică.
.

Cronică de abuz

2010-02-28T19:25:00.002+02:00

.
Abuzul, de orice fel ar fi, e modul cel mai eficace de a glorifica victima. Abuzezi = martirizezi. Iar versatilitatea statutelor victimă - călău face ca cel care a agresat primul (pînă la a-și cere răspunsul violent), să se dea victimă pentru ca triumful său să fie complet. Călăul său e cel care i-a cazut victimă; cel care l-a suprimat apărîndu-se rămîne cu blamul cruzimii, în vreme ce el, agresor cu știința manipulării, se scoate de martir cu voturi unanime.
.
De ce-or fi călăii fascinanți? Ba nu, de ce sunt victimele atît de atrăgătoare. Călăul e frumos iar victima e sublimă? Și uite-așa se întîmplă polarizarea: cine întoarce nasul după sublim e nițel călău? Cine se lasă amețit de frumusețe e un pic victimă? Sau: nici frumusețea nu mai e ce-a fost odată... Și nici sublimul nu prea mai e. Deci nici atîrnătorii: și călăi și victime, deopotrivă, sunt diluați, de nerecunoscut. Ba chiar ușor de confundat. Pozițiile lor devin glisante, interșanjabile. După cum sunt și categoriile care îi denunță - frumosul și sublimul. De fapt, specializarea e stereo, ca la universitate: nu prinzi post de una, măcar de cealaltă.
Și zicea Malraux: ”Se întîmplă să te înşeli chiar şi cînd e vorba să îţi alegi viciul. Mulţi nu-l nimeresc pe cel care i-ar fi putut salva.”
Deci, e esențial să știi cu siguranță căreia dintre tabere îi aparții la un anume moment.
Pentru a nu fi una zicîndu-ți că ești alta.
.

Concurs de lepădări

2010-02-21T20:27:00.001+02:00

.
Lumea e plină de oameni inutili. Boschetarii nimănui se regăsesc, se grupează tocmai în baza aceleiași disfuncții: li s-a băgat în cap că sunt de nefolos. Așa deci: a cui e disfuncția - a nefolositorului boschetar sau a ăluia/ ălora care au îndrăznit să jignească Universul autopropunîndu-se pe post de control tehnic de calitate la zidirea Domnului? Și ce consolare mizerabilă drept corolar pentru o existență: să fi fost de folos. Aceasta fiind varianta beteagă a lui a fi bun. Materialismul științifico-fantasmic face noua ordine în continuare, ștergînd podelele cu fiii de împărat pînă învață în mama lor odată să fie cîrpe utilizabile.
Cum se ajunge la anularea individului → prin lepădare. Paradoxul cosumerismului fiind ”n-am nevoie...”. Doamne ferește să zici așa ceva despre un nou produs cu studiu de marketing. Fiecare obiect pe care-l adaugi la lista ta de opțiuni te mai îndepărtează un pic de ceilalți ai tăi. Succesul contemporan stă în a convinge publicul de utilitatea ta. Iar publicul să te plătească pentru că l-ai convins de asta. Între timp, te-ai autodesființat, nu mai ești decît strategie de piață - și tot între timp, ceilalți (neamul tău omenesc!), nu mai sunt decît putere de cumpărare, target, masă de manevră. Te lepezi de tine, te lepezi de ceilalți și reciproca, fiecare bifează cît mai multe lepădări pe foaia de drum, fiecare se alienează din răsputeri.
Performant & notoriu, boschetarul cel mai demn de milă umblă fără să atingă pămîntul și se hrănește cu buletine de bursă.
.

Învățăturile Evitei doamna către fiica sa Lili

2010-02-11T20:12:00.002+02:00

.
Cu privire la aceeași femeie valahă + condiția ei. Tendința cea mai facilă este de a arăta cu deștiul înspre românake, bărbatul falnic & fudul care spurcă tot ce-i iase-n cale. Sigur că face astfel românașul nostru smintit; dar îl mai proptește cineva în această îndeletnicire. Nu, nu ceilalți românași, masculi cu experiență, bătrînii devalorizatori ai numelui ”bărbat”, învechiți în batgiocură și murați în propria mizerie. Nu ei, deși sunt pedagogii subînțeleși pentru orice carieră conexă subiectului. Dacă nu ei, atunci cine? Păi muierile casii - bunice, mătuși și mame, fomei cu șicoala vieții în cîrcă, răbdătoare, viclene, supuse și sfătoase. Ele sunt depozitarele învățăturii, ele tezaurizează educația familială - ele o învață menaj, murături și mileuri pe tinerică, înșurubîndu-i în cap și primele noțiuni de feminitate. Ele sunt cele care predau ștafeta răbdatului ca pe moștenirea lu' pește. ”Lasă maică, dacă te bate înseamnă că te iubește!” Aha... Și-uite-așa muierea ajunge să-și revendice scatoalca, în fond e dreptul ei... Iar mașinațiunea pare a fi croită după modelul ”Și capra vecinului”, că dacă hoașca a fost tută la vremea ei și-a răbdat orori încurajîndu-și românașul să persiste, atunci sigur trebuie să pătimească și-a tineră, că așa-i legea firii, muierea s-asculte de bărbat și să-l suporte/ cinstească/ pupe-n cur, că doar el e Adam cel întîi făcut de Dumnezeu. (Uităm că veninul răbdării predispune la răzbunare, odată și-odată tot se umple paharul.)
Rețeta-i simplă: o emulsie de parșivenie + prostie se întinde cu limba peste o foaie de ignoranță. Cine-a zis că femeia nu-i perfectă nu era misogin. Pentru misogin femeia e perfectă, adică stupidă și docilă - iar tot ce e altminteri, e cu defect de fabricație.
Întrucît rolul de moașă a cam fost dezafectat, bătrînele doamne s-au reconvertit în educatoare clandestine. Și cum tot ce funcționează în Românika e la negru, tot astfel și tradițiile predate tinerei generații sunt îndoielnice, penibile, înapoiate. Ne autovalorizăm năravurile, ne conservăm prostia, ne omologăm disfuncțiile - o supă de căcat lung, dreasă cu români prizonieri lor înșiși.
Acesta a fost un adagiu la ”Cine nu are bătrîni, să-și cumpere.”
.

Fă pizdo...

2010-02-01T18:59:00.002+02:00

.
Românika e un tărîm ostil feminității. Nimeni nu are chef în Românika să practice genul feminin, atîta vreme cît rînjetul te întâmpină din prima clipă a venirii tale pe lume. Și același rînjet atîrnă în continuare ca o cicatrice de sminteală pe toată mecla muritorului valah. Fie el născut falocrat și țanțoș ori muiere de drept comun, românakele a dezvoltat atitudinea misogină pînă la rafinamentul care nu mai necesită expresie verbală: un mic rînjet rezolvă orice comunicat. Românika nu comportă feminism. Cu acest soi de rînjet unanim vis-a-vis de specia femeiască, e de negîndit o mișcare feministă. Rînjetul nu e atitudinea unui bărbat (adevărat). Ci dovada unei alienări în cădere liberă. Cu demenții nu tratezi în termeni de activism cultural. Nu discuți și nici nu dezbați cu faloșii fuduli autoînnăscuți. Mi-amintesc cam care era regula de conversație cu domnii românași (cred că orice pizdă autentică a remarcat asta!): domnii grăiesc către muiere în măsura în care muierea e interesantă dpdv biologic sau ierarhic monden, discursul masculului fiind obligatoriu punctat de pauze de orgasm admirativ livrate de domnița spectatrice. Și totuși, singurul mod în care muierea noastră a reușit să se protejeze de prostia-sminteală a voievodului falocrat a fost sa îi calchieze comportamentul. În acest moment Românika nu e plină doar de masculi smintiți cărora le place să vorbească singuri și să fie admirați necondiționat, ci și de femei carieristice la fel de disfuncționale. Despre ce vorbim? Despre misoginism și lipsă de educație sau demență? Că tot sunteți destui filologi cu acte: "Fă pizdo" există în vreo altă limbă? Și aici sper că nu mi se va raspunde despre poematica limbii rumânești. Dereglarea e adîncă iar femeia îndelung dresată.
Întîmplarea face să cunosc vorbitori nativi de alte trei limbi decît româna. Spaniola, franceza și aromâna. Guess what: în nici una din aceste limbi nu există echivalent pentru expresia din titlu. O să ziceți că or avea ei altele... Ei bine, nu. De calibrul ăsta, nu. De fapt, nu există echivalent european pentru modul în care românașii tratează (cu) femeia. Nici măcar bau-baul nostru etnic - țiganii, nu își tratează femeile precum românii. Ce-i drept, țiganii nu sunt într-atîta de impotenți pentru a afișa asemenea comportament. (Nu, domnu', nu mi-am tras-o cu nici un țigan pîn-acu', dar burți gravide și plozi nu prea mai vezi în ultima vreme decît la țigănci; și nu-mi închipui că bărbații lor le-au lăsat să se însămînțeze cu masculi din grupul majoritar.) (Și nu, domnu', degeaba rînjiți, o femeie cunoaște măsura unui bărbat și fără să-i scormone podoaba din prohab.)
.
Cercetări furișe: făcute la întîmplare, cu subiecții disponibili, în public, în trafic, vernisaje, alte reuniuni mundane.
Adolescenți de ambe sexe comunică între ei - se hăhăie, se hîrjonesc, bîrfesc, își relatează noutăți interesante. O fac pe același ton - și fetele și băieții, o fac aproape simultan, totuși se înțeleg între ei și e evident că își răspund unii altora cu informații sau cu replici spirituale. Comunicarea e cu du-te vino.
Tineret studios: comunicare periată, echilibrată, puncte comune profesionale, informații despre facultăți - băieții și fetele nu se mai hăhăie, sunt oameni mari și încep să-și lipească expresii de android corect politic pe meclele care pînă mai ieri nechezau vesele și pline de opinii.
Mmmmm... Zece ani de la absolvire. Fetele și băieții au crescut, unii s-au însurat, altele s-au măritat. Scenă de gen: Măriuca și Ionel sunt tineri căsătoriți. Ingineri de avioane. Săndel este prieten de familie. Și el este tot inginer de avioane. Guess what: atunci cînd cei trei ies împreună la o bere sau își fac vizită, Măriuca stă cuminte și admiră cum cei doi masculi discută despre aceleași motoare de avion despre care ea își pregătește un doctorat. Ei încă nu. Dar ea poate cel mult să facă o cafea... Cu toată teza ei.
E o adevărată minune cum bărbați de toate nuanțele și categoriile (sociale) și formațiile (profesionale) pot avea în comun același mod de a spurca vecinătatea. (Da, domnu', femeia e vecinătate, nu proprietate, și nici mijloc de igienă.)
Puncte de suspensie:
Care este vîrsta la care se smintesc românii? (Devenind românași.)
Ce anume poate tîmpi de o manieră atît de gravă niște indivizi care altfel aveau o înzestrare decentă.
Care este modul în care trebuie tratat cu acești stricați? (Nu-mi închipui o Românie de lezbiene, după cum nici modelul argentinian -curvă/ hoață- nu mi se pare a fi o opțiune valabilă.)
.
Aviz dobitocilor:
În transportul în comun se pot studia tot felul de făpturi. Anonimatul pe care acesta îl amprentează asupra individului îl și deschide, în același timp, lăsîndu-l fără pavăză. Oamenii visează îngîndurați în plin trafic; iar cele mai pregnante asemenea observații mi-au fost prilejuite de niște femei. Nu una, ci mai multe. Multe, de fapt. Între 35 și 45 de ani, mai degrabă frumoase, educate, burgheze, ținută decentă spre elegantă, femei îngrijite și demne. Fără verighete. Deci neînregimentate în fericirea oblgatorie. Dar și cu o dezamăgire (aceeași nuanță amară, seacă în toate cazurile) care trena amplă, indiferent de mișcările mediului, de soneria mobilului..., indiferent. O amărăciune care impregna întreaga ființă. Ce le-a putut cătrăni în asemenea hal pe toate aceste femei care ar fi trebuit să fie salutate, curtate, dorite, invitate. Se pare că omologii lor, bărbații români, se pot lipsi de aceste femei. N-au nevoie de așa ceva. Și nu e de-ajuns indiferența lor moale, așa cum e ea naturală - mai sunt și fuduli - se mîndresc cu faptul că n-au nevoie de așa ceva și afirmă în gura mare, îi explică femeii faptul că este inutilă. Pentru că ei nu au nevoie de ea. Ei, bărbații români, care au intoxicat toate urechile despre cum sunt dînșii futăii Evropei și cum osul de cioban mioritic face ravagii în cărnurile occidentoase.
Condiția femeii în România e un fals. Condiția femeii și onoarea bărbatului funcționează împreună: cîntar de farmacie. Ori, atîta vreme cît onoarea bărbatului român e spumă-n ochi, mierte-fierte/ coaie prăjite, cum/ pe unde să închipui condiție pentru femeie...
Careva tre' să se trezească. Ori ei - să-nceapă să învețe că au nevoie de acele femei demne. Ori ele - să înceapă să-și deie seama că n-au nevoie de asemenea ei.
.

Performanțe cotidiene

2010-01-27T18:06:00.002+02:00

.
Cine poate pronunţa diferenţa între ceva şi altceva decît doar cel care le va fi instituit. Discernămîntul nu ne aparţine. Zidirea este magnifică tocmai în acest aspect al simultaneităţii → demonul meu păzitor poate să facă taman cît o legiune de îngeri…
.
I-am învelit în artă ca în ceară. Să nu mi se împută în colecţie.
.
Şi dacă există glorie întru cele ale acestei Lumi, ea nu lui Alexandru aparţine. Ci lui Fidias. Făcătorul de zei.
.
Nu ierţi oarece… Spurci tot.
.
Orice rostire improprie valorează cît o absenţă.
.
Beţii secătuitoare. În care setea să se-adape numa din propriu-i nesaţ.
.
Atrocitatea ca dezmăţ continuu.
.
…În măsura în care o cicatrice comportă rană.
.
Cumul de lipsuri.
.
A-l înşela pe demon e o altă acceptare a demonizării.
.
- Miluieşte-mă… / Şi l-am miluit. Pînă spre ziuă.
.
Creatorul e singurul care nu plăteşte taxă pe trufie.
.

Poligon

2010-01-18T18:42:00.002+02:00

.
1. Suprafața statului Haiti este de 27750 km², ocupînd 36% din suprafața insulei Hispaniola în partea de V, restul insulei fiind ocupat de Republica Dominicană în estul insulei.
Suprafața României este de 238391 km² cu tot cu ape teritoriale.
.
2. Întrebare: cum e posibil să ai un eveniment teluric de asemenea amploare într-o jumătate de insulă iar în cealaltă jumătate nici să nu-ți tremure ceașca pe masă? (Socotiți o distanță ca între Craiova și București.)
.
3. O insulă în plină mare, cu un seism de gradul 7 - iar marea rămîne calmă, fără replică? E posibil?
.
4. Contribuții umanitare mondiale au fost trimise în zilele imediat următoare catastrofei. Belgieni, spanioli, chilieni, argentinieni, italieni, canadieni, etc. Adică țări care nu sunt deloc aproape de Caraibe. Statele Unite au trimis ca ajutoare pînă acum 6000 de soldați + vizita doamnei Clinton. De ce ajutoarele trimise din atîtea țări îndepărtate rămîn blocate de către soldații americani? (conform știrilor TVE, Spania)
.
În Haiti erau deja 7300 de soldați ONU din 22 de țări + 1600 de polițiști din alte 33 de țări, pentru că din 2004, Haiti a fost considerată ca țară neguvernabilă care necesită ajutor extern armat pentru menținerea ordinii de stat. Cu ocazia acestei catastrofe, ce s-a întîmplat cu cei aproape 9000 de participanți străini la ordinea statului Haiti? Pentru că despre asta nu s-a spus nimic, iar căști albastre ONU nu mai vedem în transmisiunile directe, dar vedem căști americane în timp ce ONU solicită ajutoare umanitare țărilor europene. De ce? O fi pentru că Statele Unite sunt la o aruncătură de băț?
.
7. Nu-i așa că haosul nu era perfect fără deținuții de drept comun deversați în peisaj? (Acum este.)
.
8. De ce reacția S.U.A față de dezastrul din Haiti amintește atît de mult de reacția pe care a suportat-o New-Orleans-ul scufundat în mocirlă acum cîțiva ani? O fi pentru că ambele dezastre atingeau comunități de negri?
'Triți!
.

Micul Paris Extrem de Vesel

2010-01-13T14:18:00.001+02:00

.
M-am alarmat citind despre ucraineni înfometaţi care mîncau carne de om. Apoi m-am liniştit, aflînd cum, prin anii ’60, la Cireşica, puteai loa un ficat excelent. Bine făcut sau în sînge; doar că era ca şi al tău. Scorul e în favoarea românaşilor. Gubernauţii mîncau ciolane de confrate pen’că-i lăsase Partidu’n silozu’ gol. Ai noştri în schimb, se dedau la asemenea îndeletniciri “for sport” cum s-ar zice, într-o epocă în care hrana era la discreţie, nicidecum motiv de contrabandă. Adeverind că tot ce mişcă se mănîncă. Sau tot ce a mişcat vreodată… Încep să mă întreb ce-or fi făcut bucureştenii cu toate cadavrele care rămîneau de pe urma la cîte o ciumă? Le puneau cu sare? Şi că tot mi-am amintit de alde Car(n)agea – cum rămîne cu ortodoxia noastră cea vajnică, înflorită brusc după ’89, cînd atîta amar de vreme, toată vorba şi înscrisul rumânului se întocmeau cu cîte un blestem la urmă. Cînd în loc de indulgenţe (catolicii sunt nişte looseri!) preoțimea din Ţările Române făcea comerţ cu afurisenii…
Tîrgul Bucurescilor pluteşte în continuare într-o mlaştină. Miasmele locului i-au otrăvit evoluţia împiedicîndu-l să devină urbe ori măcar Capitală; lăsîndu-l doar ca pe un obstacol cu moţ în calea vîntului de bărăgan.
.

Trufaş cu cauză

2010-01-04T19:32:00.001+02:00

.
Omul tinde să-şi particularizeze timpul. Adică să amprenteze o convenţie. Şi din convenţie ritmetică, timpul devine un idol găunos şi extensibil în care să încapă toate avatarurile antropice. Şi în loc de veşnicie, omul caută să-şi arate puterile raportîndu-se la istoricitatea lucrurilor, vrînd să vadă evenimente acolo unde sunt doar coagulări ale iluziei. Atît cît trăieşte timpului său, omul e robit, ţintuit ca-ntr-o cuşcă. Îşi renegă singur libertatea, alegînd să facă orice într-o epocă anume, iar nu să-şi ridice ochii la ce este inalterabil.
Omul dă caracteristici unei vremi. Nu înseamnă aceasta încercarea de a consemna o iluzie? Formele pe care le creează omul trebuie să se raporteze – nu la cele imediat produse de contemporanii săi, ci la toate cele cunoscute din aşa zisul trecut şi deopotrivă la toate cele posibile aşa zis viitoare. Creaţia omenească are cîteva şanse de a ieşi din caduc. Contemporaneizarea nu se numără printre ele.

Critica raţiunii lui C’ant:

2009-12-29T18:34:00.002+02:00

...Decorat pînă la refuz cu Legiunea de Oroare, grohăind emfatic pe muchia rîpei, pregătindu-se să plonjeze în vid, doar-doar o ajunge să umble pe ape. Gloriosul nostru e acum terci cu branulă, iar istoria isprăvilor sale rămîne parcată în cîteva țăndări de siliciu sau pe vreun server… Consemnările erau mai eficiente î.e.n. Hi-tech. Mutaţia suferită de glorie e că gloriosului i se rupe-n pix de fapt – că ce era glorie homerică – sobră, oraculară, spintecînd vremile & memoria – acum e un chiot mîndru, cutia de bere de după şi număratul zloţilor de pe card. De unde gloria era practică religioasă, acum e business cu drapel. Perseu n-avea drapel. Ce glorios de bun simţ ar împlini soarta isprăvilor sale în contul a altceva decît al propriei sale faime? Doar numele său de actant poate suporta gloria. Ce glorie are cel care se agită în numele vreunui guvern, congres, parlament?... Recrutul nu comportă glorie. Gloria e decizie în acţiune – dar decizia nu poate fi decît a unuia singur – aşa că d-aia samuraiul nu are glorie (care este individuală, rebelă, afirmativă) dar are onoare – un fel de asceză a gloriei, cînd competenţa individului renunţă la voinţa sa pentru a împlini voia stăpînului – deh, lepădare de sine… Bref: gloria e de capul ei. Fără a fi delegatul cuiva. Deci – gloria e rezervată doar originalului, nu maselor de manevră, înlocuitorilor şi trimişilor. ‘Triţi.

Nu ştiu de ce mi se pare că cei mai proşti oameni pe care i-am întîlnit doar sufereau, de fapt, de viclenie cronică; şi că se prefăceau a fi neghiobi într-un mod care friza arta actoriei. Artişti ai poporului, cum ar veni. Ar fi îmbucurător. Ar însemna că erau mult mai puţin proşti decît îi căinam eu. Pe de altă parte, să fii deştept chiar cu orice preţ?... Impozitul pe viclenie nu e o prostie şi mai adîncă? Ori provin amîndouă din aceeaşi neputinţă. Bref: viclean = un prost care prosteşte şi p-altu’.

Cînd un prost şi un viclean se nimeresc, ei pot prosti o lume. (Ei, aici rămîne să mă hotărăsc dacă sunt în lume sau în afara ei.).Ca şi în cazul altor reptile, muşcătura – fie ea superficială, provoacă septicemie. Moartea e lentă, greoaie, vînătoare fără griji. Trebuie doar să calculeze cam cît poate să întindă de propriile bale. Eficienţă pe metru pătrat. Oare presupune vreun efort? Şi cum se simte un din-ăsta? Grandios? Victorios? Deasupra? Cît de bine se poate simţi cineva cunoscînd cum se moare pe unde pune el vorba? Mmmm… Noblesse… Surîd instant cînd ratez cîte un apel de la vreun tîrîie bale din-ăsta. Ar trebui să fie înţărcaţi împreună. Ce kestie: cum o fi testarea propriei neputinţe pe un alt neputincios?

Te tot aştepţi ca cei care fac ordine în ordinea lumii să fie nişte Marlon Brando, Paul Newman, etc., zei & supraoameni. Cînd colo, rulăm aceleaşi stîrpituri rînjitoare. Probabil că e o măsură de protecţie pentru atîta puhoi de omenire boantă. Cînd ai conducători olimpieni îţi cam ridică nivelul pretenţiilor şi la producţia de masă. Ce-i de făcut în cazul unei asemenea comparaţii? Păstrezi guvern olimpian şi dai plebea la rîpă, ca spartanii? Sau sacrifici excelenţa şi pui la tribună nişte gioarse competitive, să rimeze cu masele? Să exulte plebea… Nuuuuu. Punem gioarsele în funcţie, ce-i drept pentru că rimau cu plebea, dar: ajunşi pe culme, scroafelor noastre le se trezesc nazuri olimpiene… Şi uite-așa, concurs de neputinţe – pentru că doar cel care nu poate îl atacă pe celălalt pentru neputinţa lui – şi aceşti olimpieni de contrabandă urzesc rîpe în care să îngroape tot ce le poate aminti de ei înşişi. Adică cei la fel de neputincioşi şi cei cu adevărat puternici. ( Dacă vrei să se întîmple un gol, pune situaţia în mîinile unuia despre care ştii că este gol. Nu va face decît să se reproducă pe sine.)

Past contemporaneous

2009-12-21T15:06:00.001+02:00

.

Fiecărui neam îi vine rîndul la criminalitate. Presupun că aşa ar fi echitabil. Chiar dacă unora le vine rîndul doar pentru a-şi ucide proprii fii. Chiar dacă altora le vine rîndul doar pentru a se sinucide. Din punct de vedere statistic, căsuţa “crimă” de pe foaia de drum e bifată periodic cu onoare. Se participă în masă, cu opinii colective. Sminteala cea mai consistentă nu e atunci cînd o naţiune îşi urmează mesmerizată conducătorul în paranoie – ci mai degrabă atunci cînd începe să-şi amputeze o mînă, un picior şi tot aşa. Naţiune s-ar fi numit dacă şi-ar fi urmat conducătorul întreagă, toţi pînă la unul; dar astfel automutilată, afurisindu-şi mîna ori piciorul că-i ereau duşmani… → populaţie se cheamă.
Dacă aţi privi în urmă cu iertare, s-ar chema că aţi înţeles. Dar voi priviţi cu indiferenţă. Participînd în continuare. N-aveţi nimic de iertat: că doar vi se rupe-n paişpe. N-aveţi nimic de cercetat – o bursă la Schloss Solitude e cel mai potrivit tratament. N-aveţi nimic de revendicat, sfîşiaţi în tăcere, pe sub mese. Nu vă grăbiţi – balele voastre înfloresc septicemia în şoaptă. Şi totuşi. Există lanţ trofic pentru cojocul orişicui. Pe voi cine vă laudă? În contul cărei bunăvoinţe duceţi amputarea mai departe? Cine-i păduchele care guvernează grumajii voştri?
Desigur. Fiecărui neam îi vine rîndul să fie criminal. Unii, mai leneşi ori mai dezertori, încearcă să se sustragă de la această obligaţie, mulţumindu-se cu spartul oglinzii. Marii isteţi sunt cei care miros cînd să treacă de partea lui Cain taman în clipa în care acesta îşi intră în pîine. Iar după cum în ultimul veac lucrurile se succed din ce în ce mai grabnic – te şi întrebi în cîte bărci se poate înrola un individ pe parcursul unui sezon ( o viaţă).
Probabil ideea ar fi că înainte vreme crima era eveniment, ori acum, succesiunea evenimentelor nemaicunoscînd pauză ci fiind flux continuu – dispare chiar noţiunea de eveniment. Deci şi cea de crimă. Sau cum zicea Gheorghe Iova: “Lumea e aevenimenţială.”
.

Romeo cel Groaznic & Julieta celor 3 Portocale

2009-12-15T12:39:00.002+02:00

.

Serghei Prokofiev este în general taxat de anacronic pentru Petrică şi Lupul, Povestea cu portocale şi simf. a VII-a + Romeo & Julieta. Alelalte lucrări dovedesc că domnul Şostakovici are un vecin de palier cel puţin la fel de exasperat, dacă nu de-a dreptul isteric; şi că pe drept cuvînt, lui Prokofiev i s-a aplicat titlul “trust tonal de oţel”. Adevărul e că oricît de apocaliptic ar suna Şostakovici, Prokofiev este încă mai puţin previzibil, cu logica unei mitraliere, într-o desfăşurare la bau, schimbă foaia din 3 în 3 portative şi te zvîrle în cele mai divergente coridoare ale imaginaţiei sonore. Căpcăun calculat care torpilează tonalul cu un năduf rece, buzna cu metodă. Peisajele & evocările lui Prokofiev se succed cu viteza şi lipsa de continuitate cu care, probabil, se derulează în sens invers ultimul film înainte de decuplarea morţii. Cînd se înkeie o lucrare de Prokofiev ai senzaţia că te-ai scoborît din cîrca unui balaur/ rodeo/ montain-russe. Coeziunea rezultă din suma unor discontinuităţi.
Contemporaneitatea i-a servit o karmă de rahat: a murit în aceeaşi zi cu taica Stalin, ceea ce vine ca un anonimat. (Probabil că totuşi a avut colivă şi lumînare, ceea ce nu prea cred despre toarşu’ Stalin ;p)
Posteritatea îl sare coarda şi nu-i cîntă decît aşa zisele hituri.
A trecut prin Românica, i-a spart pe conaţionali cu o înfăţişare de nazist psihopat şi cu o tehnică pianistică pe potrivă.
A avut şi 2 copii cu Eisenstein: Alexandr Nevski şi Ivan cel Groaznic.
A recuperat ideea de falset într-un mod mai mult decît onorabil (l-am ciuruit pe Mahler pt. kestia asta!) şi a controlat orchestra ca un discipol d’al lui von Clausewitz. Adică pînă la exterminarea adversarului.
‘Triţi!
.

Eine Kleine Musicutz

2009-12-08T20:10:00.002+02:00

.

Am rămas datoare cu un comentariu la Porta Macedonia a lui Alexander Veljanov, juma’ de Deine Lakaien. Nu, nu i-am întîmpinat la club Fratelli atunci cînd au venit în Românica, dar tot îl întîmpin pe Veljanov, musai şi cu întîrziere. Chit că un post mai vechi d-al meu, Ode to Alexander – e despre modul în care îmi curg mie balele atunci cînd aud vocea Veljanov. Dincolo de fetişismul scrobit, coruptiv, răspenetrant & reverberant, dincolo de plisaj şi de dantelă, vocea Veljanov are inteligenţa erotică a unei belle epoque d’autrefois; Franz-Josephische Mitteleuropa, hai un pic de expresionism, tot spilcuit, un fel de biss la Marlene Dietrich. O voce de mascul care ondulează gravă prin orice auz disponibil (Monsieurs, faites attention! C’est bandant!) Von Sternberg la modul sonor, dar tot atît de luxury bloody product. Vodevil, monoacle, champagne, diplomaţie, crăiese îngheţate, picat batistă - o declar nulă, … galanterie de pop alternativ elegant şi ţîfnos ca de altfel tot ce s-a mai întîmplat pe fieful Deine Lakaien. Dar Porta Macedonia este nu mai puţin o tiflă (bien rococo, du bout des levres...) către Ernst Horn, jumătatea blondă şi compozitoare a Deine Lakaien.
Acum, privind în urma celor doi lakei, mă gîndesc că aşa după cum şi-au tras numele de scenă din versetele Einstuerzende Neubauten, tot aşa, cu timpul, cei doi au reuşit să se emancipeze de acest omagiu pe care i l-au adus lui Blixa Bargeld. Ernst Horn a continuat de capul lui cu proiectele Qntal şi Helium Vola, fără vocea Veljanov, iar vocea Veljanov a comis Secrets of the Silver Tongue, The Sweet Life şi Porta Macedonia, scuturîndu-se atît de amintirea experimentalo-scrîşnită a lui Bargeld cît şi de tutela lui Ernst Horn.
Nu, nu i-am răscroit apoteoza asta lui Veljanov ca să-i fac publicitate, profit de faptul că e un rar, juste pour les connaisseurs. De fapt mă felicit pe chiar mine pentru această preferinţă predilectă, căinîndu-vă în mod complezent pt. ignoranţă…
A, şi ca să nu las subiectul Veljanov neîncheiat: se pare că Porta Macedonia are cam multe remake-uri după Mizar, un grup de makedoni de prin anii ’80. Pînă îi găsesc şi pe mizarioţi, mizez în continuare pe Veljanov + propriul meu gust. A la mienne! ;p
.

Odă afuriseniei mele

2009-11-30T20:50:00.001+02:00

.

...Şi mă întreb dacă traducătorul lui Eumeswil şi-a făcut datoria, dacă a prestat cu eficienţă. Îmi zic că, desigur, nu. Cerul înstelat deasupra mea şi suspiciunea din mine. Diagrama bănuielii mă scoate Obersturmbannführer în meschinătăţi & pedanterii – dar aceeaşi sfîntă bănuială rămîne surdă +oarbă= justă (cică) în cele mai puţin mărunte. E o performanţă să stai cu n mincinoşi în faţă şi să nu-l bănui pe vreunul! Pormă, retroactiv, îmi dau seama că ar fi fost mult mai greţos să-mi împut mintea cu bănuieli. Suspiciunea e mama întîmplării şi, mobilă fiind, suspiciunea poate acoperi plaje enorme de aberaţii & capricii – convingînd prin coroziune şi infiltrare – silind orice minte care-i pică-n vrej să participe la construirea noului adevăr. Suspiciez deci creez.
.
Am ameninţat că merg la Operă la un spectacol cu program specific. Adică italieneşti de sec. XIX. Dar nu oricum, ci privind la mascalţonerie, să-mi ţin căştile pe urechi, ascultînd Şostakovici. Sau Messiaen… (rînjesc). Am tot rulat ideea asta de la o ureche la cealaltă, dar fără să mă fi urnit s-o pun în practică. Pedeapsa a venit totuşi; exemplară:
Madam Ene e cvasianalfabetă, e văduvă, vara e la muncile cîmpului, la moşie. În rest, e la etajul 7, deasupra mea. Toată viaţa ei a ascultat antena satelor şi muzică populară. (Aud tot ce preferă madam Ene, deci ascult!) Ăăăă… da. Madam Ene a descoperit Radio România Muzical. Să ne-nţelegem: pe vremea cînd asculta cuminte antena satelor, dădeam Rammstein mai tare şi reuşeam şi io să exist şi chiar să mă afirm. Dar aşa, ce-i de făcut? La ea zbiară Pavarotti, la mine Argerich. La ea spoturile tîmpite care fac toată faima RR Muzical, la mine motete cu Jarouski… Am zis de mult: RR Muzical – post de babe cu prezentatori oligofreni, care nu ştiu nici măcar să pronunţe corect numele compozitorilor. Post pe care am auzit gafe magistrale – un concert de Prokofiev era dat ca fiind al lui Stravinski… Cel mai lipsit de profesionalism post din fm-ul românesc; că pînă şi alea pirat cu manele ştiu ce dau şi ce aşteptări are publicul la care se referă. Numa’ RR Muzical e o capcană grotescă, o fundătură cu voci drăgălaşe de bucătărese senile, explicînd printre bîlbîieli şi pronunţii fantasmagorice despre mereu aceiaşi maeştri ai genului liric… Madam Ene doarme cu aşa ceva susurîndu-i în creieri. Pînă la mine ajunge sub formă de grohăit, lăbărţat şi ameţitor/ amuţitor. Deh. Am vrut să-i fut una lu’ Verdi, să-l trişez cu nişte cvartete de Şostakovici. Am vrut să-i fentez pe Gounod şi pe Bizet. Pe Carmen s-o fac Simfonia Psalmilor iar pe Tosca – Ioana pe Rug… Mi-am primit amenda. Tre’ să-mi iau căşti de DJ ca să pot divorţa de audiţiile la care mă supune madam Ene.
Concluzie à la fenomenul Piteşti:
Am început să ascult RR Muzical online.
.

Antichitate în doi timpi

2009-11-23T18:55:00.002+02:00

.
1– Cea (adevărată!?) consemnată în analectele epocii.
2– Cea reşapată, scoasă ca iepurele din joben de către textierii baroci. Adică, să fim serioşi, cîte dintre libretele operelor aveau acoperire în consemnările istoricilor. Sau – de aici se desprinde încă un a propos: fabricarea istorică este ceva continuu, libretiştii baroci îi aruncă pe Cicero şi pe Plutarh în aceeaşi căldare cu fantasmele lor scenografice, mînărind, substituind & elucubrînd despre zei şi imperii.
Opera barocă sună atît de alien! Artificială, estetică, perfectă, fascinează prin asiduitatea cu care ratează să exprime stări omenesti. Aşa cum autenticitatea istorică/ mitică/ faptică a libretelor baroce este pe de lături, tot astfel este şi ce se suspină, ce se strigă, ce se geme, ce se rîde… Nimic nu seamănă cu ce e dincoace de cortina barocă. Nici măcar laudele – apoteoza barocă e mai presus de orice glorie închipuită de vreo minte megalopată. Suferinţa e eufemistică, mînia e calculată în arpegii, doliul e un largo elegant & galeş...
Clar. În baroc nu avem incident scenic, relaţii între personaje – astea sunt un suport inconsistent. Consistentă e doar seducţia care i se propune publicului. Segmentat, trunchiat, scos din context – cîte un pasaj care să tîmpească auditoriul între o uvertură la care nu asistă nimeni şi un deznodămînt la care orgasmele se vor fi consumat de mult.
.

Secta profesioniştilor

2009-11-16T21:22:00.001+02:00

.
Dimitrie Cuclin, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, etc. De ăştia nu-şi mai aminteşte nimeni? Pentru că nu-i bagă oarecine pe listă la Salzburg şi la Covent Garden? Cuclin are şi-o cărticică de teorie muzicală… Bref: vai nouă, neam de curci maneliste şi pupincuriste. Aviz Paraziţilor, Uniunea Compozitorilor mai numără şi altele, nu numa’ mumii şi secretari culturnici.
Mi-e scîrbă că tre' să vină cîte un Rojdestvenski să ne amintească de ăştia ai noştri. Mi-e dor de altceva despre patria mea decît ce aţi fătat voi în ultimii ani; de parcă ţara mea s-a născut doar cînd a mierlit-o (sau cînd s-a instalat!!) Ceaşcă. De parcă cineva, nu spui cine, s-ar fi şters la cur cu gîndurile noastre. Doar că ăla de ne-a căsăpit gîndurile, să-şi amintească de Heraclit din Efes (nu, nu berea, filosofu’), care era în stare să reconstituie lumea după mirosurile pe care le-a lăsat ea în urmă. Care vra să zică, mireasma lui a gîndi rămîne împreună cu celelalte miresme – ale celorlalte resturi, fragmente, estropieri… Adecă undeva, tot ne regăsim noi: întregul vă paşte → orice dezintegrator trăieşte coşmarul de-a rememora ca integru ceea ce a sfîşiat. Deci: e doar o questiune de temporizare.
A, să nu uit. Şi Cadrilaterul s'il vous plaît.
.

Distors

2009-11-11T18:41:00.002+02:00

.
-Să mă scuzi, dragă Julius, dar punctul meu de vedere asupra ta nu este unul istoric. Cel puţin nu în sensul percepţiei voastre despre istoricitate. Cînd ai 350 de boabe de porumb în mînă, cred că e mai eficient să te gîndeşti că ai de-o mămăligă, decît să numeri din cîţi ştiuleţi provin boabele. Voi număraţi coceni, carevrasăzică, în timp ce eu văd mămăliga întreagă. Voi aveţi memoria fragmentară şi înşirată, eu cunosc simultan. Voi număraţi epoci → pentru mine, tu de-acu’ trei sezoane şi tu actual sunteţi în aceeaşi clipă.
.
-Două sau mai multe repere care pot genera argumentări şi atitudini pro/ contra sunt repere contrafactuale. Cu cît sunt mai multe repere, cu atît mai fragmentat şi mai haotic este cîmpul în care operează acele repere.
-Poţi naviga funcţie de poziţia Hebridelor şi funcţie de poziţia Carolinelor simultan, fără să te rătăceşti..
-Desigur. Dar oare suntem noi meniţi să lucrăm doar în spaţiu?
-Poţi socoti anii funcţie de potop sau funcţie de Mahomed.
-Oh, da. Dar cum socoţi să te mişti dacă vrei să consideri luna ca pe încă un soare?
-Cine e nebun să facă astfel? Soarele e unul.
-Şi luna e doar una.
-Nu-i chip să le confunzi.
-Atunci cunoşti că vei avea un singur reper etalon – soarele care luminează un univers, în vreme ce luna va fi doar un luminător după care să-ţi caţi poteca pe durata nopţii.
.
-Nu simt să mai aibă vreo semnificaţie...
-N-ai vrut tu să emigrezi în pustiu? Te-ai trezit că acţiunile tale nu au semnificaţie în pustiu? Un marinar eşuat va găsi un alt mod de a naviga, dar nu va uita tot ce a învăţat pentru a străbate mările doar pentru că într-un moment al existenţei sale a rămas agăţat de un buştean plutitor. Firul de nisip face exact ce ştie cel mai bine: se lasă luat de curenţi pentru ca mai apoi să se aşeze. Facem ce ştim cel mai bine. Atît.
.

Dunăre

2009-11-02T21:39:00.002+02:00

Ţipenia perfectă a peisajului sălbatic dă măsura unei singurătăţi armonice. Omul domneşte peste taman atîta pămînt cît calcă în picioare. Sentimentul de exil pe care îl dau betoanele a dispărut aici aşa cum printre pescari îţi dispare brusc aptitudinea de-a comenta despre modernitatea vieneză. Sentimentul de exil pare a fi indisolubil atîrnat de obşte. Grupul are întotdeauna generozitatea de-a-ţi lăsa de înţeles că eşti a cincea roată la căruţă. Că eşti un rest. Că ai mult de muncit (what the fuck for?!) ca să dovedeşti că ai fi vreodată de folos la ceva… Grupul, obştea, urbea, gaşca – se dispensează de individ/ se disociază ca uleiul de apă. Individul caută societate, cînd colo dă peste grup. Societate = concert de indivizi, grup = hydră.

Nici în cele mai dure condiţii de peisaj nu răzbate ideea că eşti un cretin de prisos. Există temeiuri diferite pentru comunicare? Mă întreb dacă la alte specii se întîmplă ca unii să le zică celorlalţi că sunt inutili… Probabil că suntem singurii care au ajuns la asemenea rafinament.

Aşa cum se bălăngăne barca sub mine de la hula stîrnită de o şalupă: se pare că singurul moment în care omului îi dispare sentimentul de inutilitate e atunci cînd domneşte.

Resturi de lume

2009-10-27T18:29:00.000+02:00

.
Pendulase de la bun început între două reşedinţe. Scurte perioade maritime sufocate între îndelungi stagii citadine. Dar orişicît de scurte, suficiente pentru a-i forma acel cîntec ameţitor şi unduit în care să se legene. Lui, noţiunea de fericire îi fusese temeinic inculcată de frămîntarea mării, un refren învăluitor, o protecţie instalată la timp pentru a-l salva de la descompunerea propusă de exterior. Şi cum un prunc gîngureşte pe limba maicii sale iar primul alint care-i fusese adresat fusese clipocitul spumelor, şi prima lui dorinţă – arzătoare, bolnăvicioasă, s-a iscat atunci cînd, cetind Miturile de la Olymp, s-a încunoştinţat cu Poseidon. Îl cuprinse un tînj furtunos de-a se agăţa de dumnezeul apelor şi împreună să se scufunde în cel mai străfund abis.
- Ce vrei să te faci cînd vei fi mare ?
- Aş vrea să mă fac siren.
(Copilul trebuie să fie erata părinţilor săi. Majoritatea reuşesc doar ca note de subsol.)
.
La vremea aceea, locuind în Capitală, marea erea un fel de elixir fantast pentru toate aritmiile sale. Încleştîndu-se pe-mpărăţia apei mai ceva ca un înecat, nu întîrzie mult pînă ce marea îi deveni ideal erotic. Un motiv pătimaş, coroziv, gata să-l pună pe fugă din casa părintească, măcar cît să-i pupe plaja cu piciorul.
Ceva mai tîrziu, prin instalarea adolescenţei, marea fu martora unei noi iubiri – oglinda. Însă nici o clipă, amantul nu-şi uită de-ndatoririle sale curteneşti şi, crescînd – ajunse a suprapune cele două amoruri. Hibridul rezultat fu o nouă dorinţă: un geamăn acvatic. Un alter ego pe dos. La care nu încetă a rîvni. Acest jind perpetuu/ notă de fond, se concretiză într-o căutare înfrigurată şi nesătulă. Şi tot ce însemnează identic îi deveni apropriat. Exploratorul unor decrepitudini marginale – el era şi nu se sfia, căci pe umărul orcui se-ar fi aşezat, el tot pe sine se căuta şi mereu nemulţumit, fugea mai departe. Revenind între paginile vizuinei sale.
Şi mai tîrziu, o dată intrat în posesia Villei, se vindecă şi de exilul mundan la care fusese osîndit atîta amarnică de vreme – încărcîndu-şi stringenţele şi cîţiva servitori spectrali într-o garnitură de tren şi expediindu-i dincolo de bărăgan. Instaurînd astfel domnia sa marină, un capitis deminutio diafan/ inexpugnabil – expresia disfuncţiilor pe care le tranşase cu fermitatea unei cozi de caşalot. El şi un desfrîu corector pentru toate cele drepte cu care fusese dăruit. Regizîndu-şi cacialmaua cu savantlîcul unui strateg. Instalîndu-se în acel delir al negaţiilor, declarat prin chiar situarea/ dislocarea/ sequestrul său într-o geografie a circumvoluţiunilor; o farsă la disperare pentru un intelectual “ce-am-avut-şi-ce-am-pierdut“, din care el cîştiga orice şi nimic.
…Dar în zadar hăituise lumea din teritoriile sale. Ea-l invada cu fiece moştenire.
“Apără-mă, Doamne, de rude… Că de restul mă feresc singur !“
.
- Ce te-a determinat să-ţi împachetezi boarfele şi să pleci ?
- Cred că la un moment m-am săturat să tot mulţumesc celor care beneficiau de carităţile mele... Haosul e antropic. Societatea e o construcţie aberantă. O tumoră. Căderea în Istorie se dovedeşte a fi un soi de repetiţie permanentă în vederea Balului Final. A Şaptea Pecete s-a cam banalizat – se-ntîmplă zi de zi.
Şi-ar mai fi batgiocura…
Aş vrea să fiu sigur că rămîi printre ei doar din cruzime. Căci dacă este altfel – din vreo compasiune, atunci le eşti victimă, oricît i-ai masacra. Eu unul i-am extirpat. Estetismul e singura mea morală iar morala mea-i fără cusur !
- Ce se întîmplă cu estetismul tău atunci cînd realitatea este inevitabilă ?
- Estetismul fiind singura mea realitate, este confortabil să îl consider ca inevitabil.
- Realitate inevitabilă chiar în sensul de hazard…
- Nu există hazard. Există doar capacitatea sau incapacitatea de a struni pînă şi aleatoriul în acelaşi sistem estetic cu care controlezi măsurabilele.
- Şi cum poţi fi sigur că eşti stăpînul absolut al estetismului tău ? De unde ştii că nu e-atît puterea ta de a-l impune exteriorului cît voracitatea inteligenţei lui cu care cuprinde tot – în acelaşi timp păstrîndu-ţi ţie fotoliul de manevrant iluzoriu, tu – crezînd că eşti cel care îl poate pulveriza, el – ştiind că punctul care e vîrful piramidei e controlabil de către oricare din punctele care constituie baza, şi că tu eşti prizonierul slugilor tale, fie ele conceptuale… (?)
- Doar un tîmpit e sigur. Garanţia e perla mitocanilor.
.

Anchetă

2009-10-18T14:19:00.003+03:00

Cică era spre publicare. Să o publicăm dar.

Acesta este un questionar care mi s-a servit şi care nu a dus la altceva decît la propriile mele răspunsuri. Aşa că îl scot din dulap, ca să-l pun în cămară. Întrebările îs alea cu italice.

Întrebările de mai jos nu trebuie interpretate decît ca posibile puncte de atins în răspunsul dvs. Cum finalitatea anchetei nu este sociologică, cred că scopul meu ar fi atins dacă în eseul dvs. Ar exista răspunsuri măcar la cîteva dintre ele (aş prefera, fireşte, ca, în măsura în care nu vă sunt incomode, să răspundeţi şi la întrebările de detaliu). La fel de bine puteţi răspunde la ele şi punctual, depinde cum vă convine. Le-am aşezat într-o ordine personală, încercînd să ajung de la general la particular. Fireşte că acolo unde am formulat întrebări închise, la care se poate răspunde cu „da” sau „nu” ar fi utile elaborări suplimentare.

Credeţi că identitatea de gen se asumă ca un dat natural, sau ca un construct cultural? Ne naştem femei şi bărbaţi sau devenim astfel?

…Cît despre numărul sexelor; mi-s-pare-a fi o convenţie destul de apocrifă. Este criminal să te referi la două părţi. E mai suportabil să înţelegi că există n sexe. Pentru că de la un capăt la celălalt al său, infinitul este unitar şi integru, tocmai prin faptul că admite şi unu; şi doi; şi trei pătrimi şi aşa mai departe. Sexul, chiar cel fizic, este plasat la mijloc şi la vedere. Ca pe firmă; în faţă. Deci. E ceva foarte important. Sexualitatea e la fel de potrivită pentru a observa indivizii ca şi a-i aşeza la masă ori a le privi palmele. Pentru că un organ atît de evident şi central hotărît nu poate decît să indice rolul major pe care-l are în constituirea personalităţii unui om. Iar după cum ştim, oamenii sunt unicate, slavă Domnului. Aşa că, admiţînd că fiecare e altceva, de ce nu înţelegem că şi sexul pe care-l practicăm este la fiecare altul…

Are creaţia dvs. Sex/ gen sau nu? Dacă da, este cel natural, biologic sau un altul?

Creaţia mea practică un gen alternativ, de a cărui gestionare este în întregime responsabilă. (Accept fără rezerve faptul că textele mele sunt mai inteligente decît autorul lor!)

Are stilul dvs. Indici de gen sau nu? Dacă da, care sunt?

În momentul în care creez sunt doar instanţă auctorială.

Ca scriitoare, vă simţiţi parte dintr-o literatură/ cultură a bărbaţilor?

Nu ştiam că, mai nou, cultura aparţine unui gen. Pînă unde extindem manevrele corectitudinii politice ? Şi încă nu mi-am dat consimţămîntul la a fi numită scriitoare!

Credeţi în conceptul de poezie/ proză masculină/ feminină?

Uite. Pana care scrie; mina; pensula; cărbunele. Apoi hîrtia. Şi: fecundarea unei suprafeţe plane; care este prin excelenţă absorbantă – adică feminină. Sensibilitatea artistică şi tăcută nefiind decît corespondenta bine mascată a agresivităţii violatoare a masculului de drept comun.

Fiecare act creator presupune un sol şi o sămînţă. E inept să îţi anulezi creaţia pronunţînd că ai fost mai degrabă una decît cealaltă. Vrînd să îţi defineşti statutul, îţi azvîrli opera în indefinit.

Din ce moment al existenţei dvs. V-a fost imposibil (dacă e cazul) să mai faceţi abstracţie de identitatea dvs. De gen (sau să gândiţi asexuat)

Gîndesc în termenii proprii, nu în parametri statistici.

Scriitorul dvs. Favorit este bărbat sau femeie?

Cometa Haley e bărbat, după Haley, sau femeie, că aşa e cometa?

Consideraţi că literatura erotică face parte din literatura „mare” sau doar din literatura de consum?

Orice artă este erotică. → Klimt dixit. Iar ce nu este erotic nu este mare, ci moale...

Cum apreciaţi noua literatură erotică românească?

Avem noi aşa ceva? (Doar culturile rafinate, învechite precum vinu-n sticle, doar acelea dezvoltă asemenea secreţii intelectuale.)

De ce aşteptăm ca iubirea din romane să fie adulterină, iar femeia să fie amantă, mai puţin mamă?

Păi altminteri am dezminţi chiar natura înjurăturii care ne reprezintă! Nu ne trimitem unii pe alţii dintr-o mamă într-alta? Şi la urma urmei, cititorul e criminalul, el ştie ce vrea...

Ne condiţionează literatura de dragoste propria viaţă emoţională? Dar prejudecăţile de gen?

Ne? Nouă? Care noi?! Îmi lipsesc lecturile de acest fel. Iar prejudecăţi ne construim şi citind dicţionare sau rapoarte C.N.S.A.S., nu numai literatura de dragoste. Genul apare peste tot şi peste tot poate fi susceptibil de a genera prejudecăţi.

Simţiţi nevoia să problematizaţi feminitatea/ feminismul/ femeia în general sau nu?

Se spune că devii bărbat dupa ce ai făcut armata şi după prima experienţă sexuală. Care este proba identitară pentru femeie?

Cred că experienţele mele identitare ţin de un inefabil care transgresează şi armata şi sexul. Iar dacă există unii care îşi permit să afirme o certitudine începînd cu un anumit moment, socotesc că din acel moment şi-au hotărît şi nedevenirea ulterioară...

Cât de importantă este comunicarea unor constante identitare între femei din generaţii diferite (în cadrul unui nucleu tradiţional de tip: bunică-mamă-fiică-nepoată etc.)?

Este importantă în măsura în care prostia este letală şi se transmite de la o femeie la alta mai ceva ca o eczemă. Aşa că, mai bine fără; că se ia.

Sunteţi feministă? Cum înţelegeţi feminismul?

Gay Pride este esenţa feminismului.

Este feminitatea indestructibil legată de erotism? Dar de maternitate?

V-aţi simţit, ca şi creator, limitată biologic? V-a împiedicat existenţa domestică libertatea de creaţie?

Adică existenţa mea domestică şi biologia mea se suprapun? (!)

Aveţi un model de scriitor/ scriitoare? Dar un model de femeie? Dacă da, cine şi pe ce plan?

Joseph Conrad şi regina Maria.

Împăcarea vieţii de familie cu creaţia este un mit sau o posibilitate reală?

V-aţi simţit vreodată discriminată sexual? Dacă da, în ce contexte şi cu ce consecinţe?

V-aţi folosit vreodată de seducţie pentru a rezolva o criză de natură socială/ profesională?

Cred că seducţia funcţionează fără încetare. Altfel cum aş căuta permisul de RATB în poşetă atît de mult timp şi cu o figură atît de neliniştită. Controlorul trebuie să steie cu ochii pe mine ca pe butelie. Trebuie să mă suspecteze. Să saliveze deja, fantasmînd la pradă... Eh. Şi pînă la urmă scot şi eu permisul. La zi şi corect. L-am sedus pe controlor?

Aţi fi dorit să fiţi bărbat? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

Ca să port un număr mai mare la pantofi. Nu există pantofi cu toc numarul 43. Sau există?

Sunteţi ordonată sau dezordonată în viaţa domestică? Are aceasta de a face cu felul în care scrieţi?

Adică domesticitatea mea are treabă cu scrisul meu?

Ţineţi la imaginea dvs. Exterioară? Vă deranjează să vă declaraţi public vârsta?

Degeaba declar eu ce vîrstă am, că au alţii grija de a dezminţi. Două adevăruri în aceeaşi lume? Imaginile mele. Care pot fi chiar şi exterioare.

Ce părere aveţi despre bărbaţi ca specie? Dar despre femei? Suntem specii diferite?

Sub speciæ æternitatis (în raport cu infinitul), putem bîrfi omul, iară nu speciile sale. Sau, ca să puşcăm doi iepuri cu aceeaşi otravă, să-i bîrfim pe regii din Idumeea, preadamiţii, că ei cică erau şi una şi alta.

Există solidaritate feminină? Dacă da, cum se manifestă?

Soacra cu trei nurori? (vorba lui Weininger: ori mame ori curve...)

În viaţa de zi cu zi, dacă aveţi de ales între doi specialişti de competenţe egale, alegeţi bărbatul sau femeia atunci când mergeţi la medic, la psiholog, la avocat, la profesor?

DP... (doubble penetration)

Aţi fost vreodată misogină? Dar mizandră? În ce contexte?

Noi toţi întocmim categorii ale prostiei. Doar de misandroginie nu m-aţi întrebat.

Care sunt prejudecăţile de gen la care aderaţi personal (ex. Bărbaţii nu se pricep să gătească/ spele vase etc., femeile nu se pricep să şofeze/ să facă politică etc.)?

Ader la orice prejudecată din principiu. Face bine LaTène (epocă preistorică).

Este cel mai bun prieten al dvs. De gen feminin sau masculin? Preferaţi compania bărbaţilor sau a femeilor?

Prefer moluştele. Ele măcar îşi schimbă sexul fără să facă din asta recensămînt.

Este femeia tradiţională mai aproape de esenţa feminităţii decât femeia modernă?

Cred că Lilith este esenţa feminităţii. Ea e piua-ntîia.

Vă faceţi singură menajul? Care dintre muncile casnice vă este cea mai nesuferită? Vă face plăcere vreuna?

Există o muncă caznică care întruneşte ambele caractere: scosul doapelor la sticlele de vin.

Într-o axiologie personală, preţuiţi mai mult realizările din sfera publică sau pe cele din sfera privată?

Sfera mea nu e publică!

Care credeţi că este principala dvs. Vocaţie? Dar principala vocaţie ratată?

“Se întîmplă să te înşeli chiar şi cînd e vorba să îţi alegi viciul. Mulţi nu-l nimeresc pe cel care i-ar fi putut salva.” Zice André Malraux. Aşa şi cu vocaţia.

Când vă prezentaţi, cum o faceţi: scriitoare, poetă, artistă, soţie, profesoară, eventual, altă profesie? Care dintre posibilele prezentări vă reprezintă cel mai bine public? Dar privat?

Am un nume, slavă Domnului. De el nu mă îndoiesc.

Dacă n-aţi fi fost poetă/ prozatoare, cu ce v-aţi fi ocupat?

Cu ceea ce de altfel mă şi ocup.

High Morals

2009-10-05T20:12:00.005+03:00

“Toţi sunt într-un grad sau altul abjecţi. Nici unul nu îşi dă osteneala să fie pînă la capăt.

Bafta binelui stă în sfinţii care să-l probeze. Are martori. Are fanatici şi instrumentar religios – instituţiile care să-l confirme şi promoveze.

Doar abjecţiei i s-a hotărît o soartă parazitară, nestructurată, o existenţă arbitrară – proptită în cîrca argumentului suprem – plăcerea.

Să ne închipuim posibilitatea unei abjecţii instituţionalizate. Atunci am putea privi şi invers: o societate de pozitivi care din cînd în cînd cad în abjecţie… ?

Modelul actual fiind o societate de abjecţi care din cînd în cînd sunt pozitivi…“

“Limitele binelui sunt cei care cred în el. Caz ilustrat pe îndelete de către marchiz în povestea Justinei cea fraieră, care o tot ia pe coajă şi tot nu se învaţă minte.

Limitele răului sunt cei care îl practică. Răul nu se poate întîmpla decît prin acţiunile lor.

Zelul e unul dintre deliciile lui Belzebuth. O conjuraţie de încrezători face cît o legiune de demoni. Dar tot zelul e cel care grăbeşte catastrofa – terminus-ul e mai aproape… Înfăptuirea scelerată aflîndu-şi încheierea/ epuizarea. Zelul scurtează răul.

Apoi, zelul nu poate parazita acţiunea negativă. Zelul e lichenul regulamentelor. Răul nu e o instituţie, pentru ca zelul să se poată instala. Răul nu comportă regulament. Dar zelul e instituţional…“

“Fiara este feminină. Iar monstrul e o arătare. Şi-atunci Narcis ce este – fiară sau monstru ?“

- Nu-ţi dai şi tu un doctorat…

- Adecă să-i las pe-alţii să-mi confirme ce ştiu… Nu am nimic de dovedit. Nu umblu cu argumente. Nu dau socoteală. Senioria mea nu oferă explicaţii. Ce să povestesc/ cui ? Să-mi claustrez spiritul într-o teză pe parcursul căreia să mă dau peste cap a face pe altul să priceapă ceea ce eu cunosc ? În vremea ce o aş trece astfel nu mi-aş mai fi accesibil mie însumi… Este nedrept să favorizez pe cineva în detrimentul meu ! Fantasma orcărui intelectual este să-şi facă înţelese gîndurile. Cred că-i cea mai evidentă probă de ignoranţă. Proprietatea cugetării mele mă obligă la discreţie. Eu nu comport schimb de activităţi neuronale. De-ar fi astfel, lăcaşul religiilor mele intime ar deveni azilul tuturor influenţelor incidentale. Ce blasfemie !

Amenzi

2009-09-28T19:49:00.002+03:00

.
“Numai ascultînd Mahler se poate înţelege de ce s-a iscat războiul din ’14. Mahler este rubefiantul, excitantul. Vodca – opiul – supradoza. Mahler a creat un Reichstag sonor cu ciupeli din Wagner + paranoia din dotare. Apoi, ca un profet de ţinută morală, a decedat lăsînd afacerea cu testament. Cui ? Generaţiei Sarajevo. Războiul din ’14 sunt funeraliile lui Franz Joseph. Iar Mahler este cel care pe parcursul a nouă simfonii jumate a arătat calea gloriei şi palatele lui Odin; făcînd covorul roşu pentru Arturo Ui. Mahler şi nu Wagner este corupătorul la violenţă. A se vedea primul rezultat al lui Wagner – Ludwig & Neuschwanstein ! Un prinţ îmbălsămat în propriile vise şi un castel pe măsură. Nimeni n-a vrut să găsească Graalul, să fim serioşi. Toţi au vrut să se hăcuie şi să crape în drum spre Graal !
Arturo Ui & Co. sunt ieşiţi din şedinţele de psihanaliză articulate de marele Sieg Freud micului Gustav.
Penultima perversiune a lui Mahler fiind impotenţa iar ultima – să se lecuiască.“
.
“…Graalul lui Mahler e un vas stîlcit în care o omenire întreagă şi-a fecut nevoile.“

“Lorin Mazel comiţîndu-şi masacrul asupra simfoniei a III-a.“
.
“…Iar a V-a = modul paranoid de-a demara o mişcare simfonică. Morgă grotescă. Patologie sub formă de vals – Viena în derivă. Cu asemenea fanfară trebuia îngropat Franz Joseph.
Mahler sau triumful cu de-a sila… → Mahleur…“
.
“Şi tot à propos de Mahler → cîteva partituri în falset pot construi o linie melodică de mare fineţe. Dar o orchestră ?!“
.
“…Pînă şi Bruckner însuşi a crezut că sensul eroic din simfoniile sale se datorează filiaţiei wagneriene. Cînd de fapt, provenienţa era mai mult decît evidentă din eroicul discret şi cuminecat al lui J. S. Bach.
Bruckner presupune o lectură mai dificilă, mai solicitantă decît chiar Şostakovici. Este mai puţin previzibil decît Şostakovici. Sunt deopotrivă greu de memorat, ticurile de compoziţie fiind cele care se imprimă atenţiei. Şostakovici are ticul citatelor. Bruckner este oarecum lipsit şi de ticuri şi de citate.
Contemporani: Honneger şi Şostakovici. Honneger este o prelungire a lui Mahler – dar dezintoxicat de Freud şi vindecat de isterie.
Şostakovici este epilogul lui Bruckner în sensul coborîrii în actualitate – fie ea abjectă. → Angajarea. Renunţarea la paradisul intelectual d’antant.“
.
“Bruckner reia mult mai eficient toate înţelepciunile emise de Wagner. Mai puţin zgomotul. Bruckner reglementează excesele wagnerismului. Excese care vor fi preluate (recuperate !) de Carl Orff.“
.
“Învolburatul/ splendidul concert în re major pentru vioară de Prokofiev. Cu un Vadim Repin exersîndu-şi neputinţa pe stradivariusul lui din 1708. La limita falsetului. Ce-a păzit Valeri Gherghiev la toată scîrţîiala asta ? → Mi-e dor de Oistrah.“
.
“Eroismul amărui din simfonia în re minor a lui César Frank → să stăpîneşti atîtea sunete dîndu-le un singur verb…“
.
“Lipatti, aproape mozartian de lejer; chiar şi cînd tratează Chopin.“
.
“Vincent d’Indy – simf. a II-a – un fel de Berlioz art nouveau, un Berlioz care a trecut prin Impresionism. Deşi, cu nici un chip nu-mi imaginez cum ar putea Berlioz să treacă prin Impresionism fără a fi eradicat.“ (!)
.
“Exerciţii halucinogene: Wagner făcut de ruşi…“ …
.
“Cantorul de la Leipzig - Titanul de la Bonn - Piticul de la Bayreuth…“
.
“Ivan Groznîi şi Aleksandr Nevski – capodopere de concubinaj artistic.“
.
“În veacul lui Descartes pînă şi beţia e apolinică şi pînă şi propaganda catolică se acordează la registrul jansenist…“
.

Apa, stări & forme de agregare

2009-09-14T13:00:00.003+03:00

Mi-am tot zis că nu ştiu să fac fotografii. Pînă într-atîta mi-o am tot spus încît acum tre să-mi dau un şut ca să am tupeu să apăs pe butoanele aparatului. Ceea ce m-a motivat totuşi să îndrăznesc a fost reacţia neaşteptată a apei. Nu numai că poate să ia orice formă, dar dacă i se oferă material de manevră, poate mima cam orice alte lucruri, fenomene, peisaje, etc., etc. Îi trebuie doar un revelator, ceva care să îi arate mişcarea, ceva care să facă posibilă comunicarea. Apă + gravitaţie + mişcare } e un mediu care seamănă prea tare a vietate. Ca şi cum în apă, materia îşi permite să viseze. (Care e inversul piromanului? Eu?) Ca şi cum materia ar reuşi să scape de ea însăşi atunci cînd e sub apă…

Civilizaţia de tip occidental e aproape sinonimă cu un fel de cult al trupului. Nu în postura cosmică în care înţelegeau anticii să îl considere, ci într-un mod standardizat – carpe diem în regim obligatoriu. Şi acest trup suprasolicitat, muncit în plăceri uniforme şi vanităţi cu pretenţi de voluptate – e mînat aşa în galop pînă sucombă. O sminteală cool, cu sau fără cravată.

Cum se face că avem un cult al trupului, dar nu avem un cult pentru ceea ce constituie trupul?

Apa a rămas doar un subiect de statistică geo-strategică.

AmeriKakania

2009-09-07T22:18:00.000+03:00

À propos de clişeul idiot al filmelor americane: eroul negativ ascultă muzică mare. Să înţeleg că aceiaşi americani care finanţează şi consumă producţii conţinînd acest clişeu merg cu asiduitate în sălile de concert ca să ce? : să-şi dovedească snobismul pînă la capăt? Sau merg în spirit de partuză, merg într-un loc unde se vor simţi abjecţi şi grandioşi întocmai precum eroii maniaci pe care îi digeră în filmele lor psiho-juridice. Ca să ştim şi noi ce rumegă americanu’n sinea lui atunci cînd audiază Variaţiunile Goldberg. Nu cumva se simte Hannibal Lecter? Că dacă e cumva aşa, se înţelege altfel desfinţarea Guantánamo. Chiar nu e cazul să concentrezi atenţia asupra cruzimii/ prostiei într-un singur punct – cînd ai o lume întreagă la dispoziţie.

Stîngisme

2009-08-31T20:29:00.000+03:00

Tous les hommes sont mortels zice Simone de Beauvoir. Eu zic că tot muritorul e erou. Sărman şi neştiut. Nu există chin mai atroce decît o singură secundă de disperare petrecută în trup. Sunt destui cei care dezertează. Prea grăbiţi. Sau poate pentru că nu vedeau care-ar fi rostul să continui – fiind repetitiv precum valul – să continui să-ţi rumegi disperarea. Sau, mai rău – să te prefaci că ai reuşit s-o cauterizezi. Statutul de întrupat asigură din oficiu statutul de erou. Ar trebui să vă intre bine în minte: toţi sunteţi premianţi. Doar premiile diferă. Supravieţuitori, veterani, cutezători, limacşi → spirt sau legume – fiecare îşi are boaba de fiere de-i schimbă tot gustul, fiecare se priveşte printr-un filtru – lacrimă sau puroi. Fiecare tîrîie un fragment de durere în urmă.

Om revoltat caut Împărăţie fără Exil şi Faţă fără Revers.

Sex, lies & videotapes

2009-08-24T11:17:00.001+03:00

De cîte ori am întîlnit minciuna mi-am întîlnit şi perplexitatea. Păstrasem păreri flegmatice despre uimiri şi surprize, credeam în lipsa mea de reacţie mai ceva decît credeam în eficienţa lui La Rochefoucauld. Şi totuşi. Genul ăsta de viol moale dă peste cap orice structură. Guşterul care se infiltrează prin articulările armurii. Şoapta monosilabică, rostită în treacăt… O mică rezervă mintală uitată nespusă. Uitată ascunsă.

În ce constă efectiv succesul minciunii: faptul că doar unii dintre actanţi sunt mincinoşi iar ceilalţi sunt receptivi la minciunile lor. Ce-ar însemna ca toţi să fie mincinoşi? Ar fi un viol la nimereală, o partuză generală, o leapşă de cretini a cărei scurtătură ar fi cîte un Alzheimer pentru fiecare. Dar ar fi echitabil! Căci ori de cîte ori mă perplectizam aflînd de vreo minciună, întrebarea care mi se lovea de tîmple era de ce nu avem noi toţi organ pentru minciună, de ce doar unii sunt fericiţii posesori a aşa ceva, de ce bogăţia minciunii le e dată doar unora… Era ciudă, nu mînie. Mi-am zis “Ok, trec peste, în fond - e un dat natural, e ceva compulsiv, n-ai cum/ de ce să îi condamni.” Pasul următor a fost să ajung eu să mint în mod indirect, după ce voi fi crezut minciuni provenite din mai mult de o sursă. Eh, atunci mi-a cam venit s-apăs pe trăgaci. Pentru că din toleranţa mea calmă şi corect politică devenisem vehicul pentru falsuri, perpetuînd falsul atît în mine cît şi împroşcîndu-l asupra altora.

De asemeni interesant este modul învăluit în care mincinosul îl anesteziază pe celălalt, implantîndu-i volens nolens ideea de toleranţă civilizată sau chiar învăţîndu-l pe celălalt cît este de bun şi magnanim vis-à-vis de otrepe şi căcaturi… Mincinosul îţi urcă ştacheta morală undeva sus, pentru ca el să se încuibeze liniştit la picioarele tale. Adică de unde începe să te surpe. Mincinosul adevărat nu te convinge despre el – ci chiar despre tine!

Morala 1: atunci cînd în sfîrşit te trezesti din ce ţi-a servit mincinosul, te întrebi ce căcat mai eşti chiar tu, din moment ce mincinosul a reuşit atît de lejer sa te convingă pe tine despre tine…

Morala 2: pentru ce îţi fac unii ajungi să te spovedeşti tu.

Morala 3: îţi vei cere iertare toată viaţa de la cei care te-au minţit.

Morala 4: îţi vei cere iertare de la cei care te-au minţit pentru că ai vrut să îi linşezi sau pentru ca te-ai abţinut să o faci?

Gregarităţi de drept comun

2009-08-17T21:52:00.001+03:00

Cine ne priveşte din afara măsurilor noastre, din afara timpului nostru propriu: vede, probabil, efervescenţa unei bacterii care tot dă în clocot, înmulţindu-se fără preget, peste orice pierdere şi în pofida oricărei extincţii. Ne înmulţim cu fervoarea fungilor, cu logica drojdiei, cu graţia candidei. Şi cu fiecare nouă reproducere a noastră mai buşim un pic Facerea, mai departe şi mai departe şi mai departe de Cuvîntul care rătăcea pe deasupra apelor. Probabil că ne-am fi înmulţit mai încet, dar mai consistent calitativ dacă nu am fi făcut din existenţă un raliu evoluţionist.

Pariul cu îndobitocirea se întîmplă în condiţiile unei gregarităţi dirijate prin toate mijloacele de educaţie. Din preistorie încoace, iniţierea şi cultivarea au fost paşii creşterii individului. Bag samă că istoria dă semne de demenţă senilă atunci cînd iniţierea şi cultivarea devin strategii de tîmpit, iară nu de iluminat. Şi asta îşi află încununarea în proporţia/ disproporţia dintre cei cu studii şi cei fără studii – ceea ce mai spune şi despre raportul în care se află individul faţă de masă şi viceversa. Mai întîi, educaţia instituţionalizată a devenit un bun de larg consum; nu mai era circumscrisa puţinilor aleşi. Apoi a devenit un avanpost al emancipării. Apoi a fost crescută cota emancipării, umflînd-o cu tratate de sociologie şi presărînd-o cu felurite producţii culturnice pe post de condiment aţîţător. Ei, da, dar emanciparea pedala mai departe pe educaţie. Deci – abolim individuarea printr-o emancipare uniformă – pe care o trăinicim cu diplome, burse şi premii. Pe cît posibil, fiecare nea Caisă de pe Terra să aibă în palmaresul vieţii lui o diplomă sau/ şi o bursă sau/ şi un premiu. Lucrătură eficientă: cum mai poţi deosebi amprenta adevărată într-un noian de contrafăcute? Succesul lucrăturii: tot omul care colcăie în această reţea are surzenia şi cecitatea activate împreună cu libera exprimare de sine.

Concluzie: de fiecare dată cînd îţi vine să te exprimi liber, te întrebi dacă nu eşti cumva şi surd şi orb şi dacă nu cumva libertatea ta de expresie nu te zvîrle direct în mijlocul turmei.

Advertisment

2009-08-14T19:55:00.002+03:00

.
Am in atelier doua aparate de marit fotografii. Un Krokus si un Opemus. Posesorul Opemusului poate il vrea inapoi. Daca nu il vrea nici posesorul si nici altcineva, atunci ma debarasez de el, dupa cum ma debarasez si de Krokus. Daca in termen de o semana nu apare nimeni sa infieze pe vreunul dintre astia doi, ii lepad deopotriva. Iac-asa.
.

Lepădare

2009-08-10T19:45:00.002+03:00

-Aşa-i că nu te poţi dezbăra?

( I - “Aşa-i că nu te poţi dezbăra de propria inutilitate? Asta dă consistenţă vieţii omeneşti. Iar cînd renunţi la ea te trezeşti suspendat, sărac plutitor în oceanul tuturor posibilităţilor. Devii inutil de fiecare dată cînd îţi faci alegerea care să te împlinească. Posibilităţile vor înceta să se mai învîrtească în jurul tău pline de solicitudine… Dar vei începe tu să te roteşti aglutinat printre celelalte; toate acele celelalte care formează samsara.

II – Ar fi şi prea împotriva firii să te lepezi de inutilitate – ar însemna să te lepezi de chiar tinele care s-a născut din interacţiunea cu ceilalţi. Ar însemna să te lepezi de experienţele lor. De concluziile lor. Căci fiecare face din celălalt un inutil, amprentîndu-l cît mai eficient cu propriile sale convingeri. Cine dar, se poate dezbăra de cei care îi corodează astfel semnificaţia? Probabil că doar cel care se sustrage reciprocităţii în care se desfăşoară acest năvod. Cel care se abţine de la a-l plonja pe celălalt în inutilitate. Cel care încă îi consideră semnificaţie celuilalt.”)

Pas facho:

2009-08-03T21:51:00.001+03:00

Cea mai pregnantă amintire a mea despre joc este una cu picioarele-n ţărînă, pe o stradă nepavată din mahalaua Ferentarilor. Ea funcţionează ca un declic automat, de fiecare dată cînd aud de joacă sau jocuri… Cînd îi aud pe ceilalţi rememorînd şi comentînd similare ludice de-ale lor, instant le compar cu imaginea asta a mea. Şi oricît de grozavi ar fi şi oricît de pasionali/ pasionaţi de copilăriile lor fabuloase şi jucărelele lor simandicoase, oricît de inteligenţi şi precoci sau speciali şi specifici, tot imaginea asta a mea domneşte.

E ceva fără termen de comparaţie să te joci cu copiii ţiganilor.

Sunt maeştri.

Au justa combinaţie de umor şi fair-play. Ceea ce, privind acum în urmă, constat că era graţie. Copiii ţiganilor ştiau să se joace graţios. Nu puneau piedici, nu te simţeai idiot dacă pierdeai, nu batjocureau jocul întrerupîndu-l pentru argumentări şi regulamente încălcate sau mai ştiu eu ce alte prostii. Se jucau şnur, pînă eram băgaţi în curţi de către familii, ca să nu mai tulburăm tihna întunericului cu sprinţăroşeniile noastre. Erau curţi cu flori, cu copaci. Pe strada principală erau tei înfloriţi. Pe-acolo treceau şi maşini. Pe la noi nu. Nu treceau pen'că n-aveau treabă decît rar pe la noi. Dar în vremea aceea putea fi interpretat şi ca o interdicţie de a ne strica nouă ordinea... Cineva păzea straşnic jocul, atît de straşnic încît rareori se aventura vreo maşină prin nisipurile de pe strada noastră.

Şi cum ziceam, curţile erau pline de vegetaţie. Era ca şi cum fiecare primea liber din paradisul lui cu gard şi poartă – ieşind împreună cu ceilalţi în zona neutră a străzii care era pămînt bătătorit, acoperit cu nisip. Arenă în toată regula.

Erau copii care fuseseră martorii unor lucruri cumplite în vieţile lor dindărătul gardurilor. Nu îşi puteau permite să altereze frumuseţea jocului. Erau atît de căzniţi şi sărmani încît alegeau scurt ca singurul lucru asupra căruia aveau putere de decizie – jocul, să fie întreg. Rupt din Rai precum bătaia în privinţa careia nu puteau decide.

Drepturile capodoperei

2009-08-03T20:16:00.001+03:00

-La un incendiu ce salvezi: Giconda sau puiul de ţigan?

-Puiul de ţigan.

-De ce?

-Pentru că este posibil ca atunci cînd va creşte să producă o Giocondă mai enigmatică decît cea sacrificată.

-Această posibilitate coexistă simultan cu posibilitatea ca puiul de ţigan să fie un rateu sec, carne de tun salvată.

-Desigur. Dar îmi acord în primul rînd mie însumi speranţa că o nouă capodoperă este posibilă. Într-atît de-adînc doresc aceasta, pînă la o a aştepta dintr-o direcţie perfect incredibilă şi pînă la a sacrifica o altă capodoperă doar cu ţelul declarat de a face posibilă apariţia celei noi.

-Credeam că-mi vei trînti un discurs despre respectarea vieţii şi că puiul de ţigan e infinit mai important decît Gioconda…

-O fi viaţa ceva respectabil… dar în lipsa unei semnificaţii, viaţa îşi cam pierde nu doar importanţa – dar şi noima. Puiul de ţigan conţine potenţial evolutiv. Ceea ce Gioconda nu are. Deci capodoperei oprite îi prefer posibilitatea evoluţiei lui pînă-ntr-acolo încît să scoată din el o Giocondă superioară…

Calcul diferenţiat

2009-07-28T20:48:00.004+03:00

.
Înainte vreme (adecă mai ‘nainte de era hi-tech) existau diverse nuanţe de comportament între cele două genuri. Ori că erau etape ale aceleiaşi relaţii, ori că erau relaţionări în sine: seducţia, cucerirea, curtoazia şi politeţea erau măcar cîteva modalităţi de “lucru” ale unuia către celălalt. Normele epocii impuneau nuanţe, tergiversări, parapeţi, rezerve, căutări. Adică un expozeu, funcţie de individ, a capacităţilor sale de socializare, a talentelor sale mondene – care, desigur, presupuneau ceva educaţie şi respectarea unor uzanţe stricte. Garnitura asta de obiceiuri şi-a avut cartierul general în victorianism şi metocuri în fiecare provincie în care bunul simţ era considerat o virtute. Bien compris – în Ţările Române.
Acum. Să zicem că stîngismul de salon al găştii Bloomsbury (Virginia Stephen & Lytton Strachey) a sfîşiat pupa-corset în care fuseseră dresaţi să stea cuminţi, au demarat epoca emancipărilor de tot soiul şi a shortcut-urilor interumane. Gata cu fiţele victoriene, bărbaţi şi femei parlamentau pe acelaşi ton, minunîndu-se cît de dezinhibaţi pot fi.
Bag samă că în Ţările Române lipseşte un moment istoric de genul Bloomsbury. Obiceiurile de secol XIX între cele două sexe au persistat inclusiv în epoca rosie. Tentativa de dezinhibare din anii ’70 s-a soldat doar cu chiuretaje şi femei sacrificate pe altarul libertăţii sexuale. Iar liberalizarea a orice postdecembristă a dus la babuinizarea colectivă.
În Ţările Române lipseşte în continuare momentul Bloomsbury şi efectele sale de reglare a tonului conversaţiei între bărbaţi şi femei. Poate pentru că în Ţările Române bărbaţii şi femeile nu au conversat vreodată. Şi probabil că nici nu simt nevoia de aşa ceva. Nu suntem o cultură a gîndirii, ci a impresiei – deci o cultură tînără. Dacă nu de-a dreptul retardată.
.

Întoarcerea aparatului pe dos

2009-07-20T21:35:00.001+03:00

.
La un moment dat înţelegi că moartea e vecinătate. Probabil că este o înţelegere consecutivă unei alte înţelegeri, care îţi rezolvă poziţia în lume: este posibil ca peticul de hîrtie pe care ţi-ai notat un gînd să rămînă integru încă o vreme indefinită după ce mîna care îl va fi scris a ajuns pulbere.
Uneori e destul un exerciţiu de imaginaţie – mai întîi te amuzi. Pentru că eşti încă aici. Prezent propriei tale făpturi. Încă mai ai prieteni ori cunoscuţi care să certifice existenţa ta. Aşa că e lejer.
Mai apoi. Cînd închizi monitorul. Cînd stingi lumina (dacă totuşi stingi lumina)… Dar deja nu mai e nimeni prin preajmă să-ţi dovedească despre existenţa ta. Atunci începi să înţelegi cam cum e. Şi e atît de îngrozitor, încît preferi să speri că în jurul tău mai bîntuie măcar vreo fantomă, ceva… Orice care poate fi perceput de tine ca alteritate, ca celălalt. Pentru că pormă, dincolo – e posibil să rămînă fiecare doar cu o oglindă-oglinjoară pe post de interlocutor procuror. Fără nici un celălalt care să mai confirme ceva despre existenţa ta.
Neantizarea nu e atît în sine – cît lipsa absolută a orcărui reper exterior care să-ţi spună că exişti.
Lucru pe care anticii îl cunoşteau. Capitis deminutio rămîne cea mai rafinată osîndă maximă. A te prăbuşi din lipsă de probe.
.

Scriptorium

2009-07-13T21:19:00.001+03:00

A avea un caiet nou vine cam ca a avea un trup nou. O nouă istorie. În alb. Să îţi botezi timpul după bunul plac. Atît de bunul plac propriu.

Pînă în clipa asta n-am realizat că eşecul unui scris atîrnă de un şiret şi de o copertă. În orice caz, după un număr de legături (binding!), modele de coperţi şi culori de şireturi, după, zic – ajungi să te cunoşti. Aşa cum ajung femeile să se cunoască după ce schimbă cîteva modele de machiaj. Încopertările sunt ca nişte costumări ale scrisului. E clar că există un flux de graţie/ disgraţie între scris şi coperţi. Acest fapt fiind tradus în periodicitatea gustului – rafinament de circumstanţă sau nazuri sofisticate.

Cred neabătut în forţa de tracţiune a unei coperţi. Ea este cea care face ca scrisul să meargă ‘nainte. Coperta predispune. Ca uşa tribunalului. Abea acum desluşesc de ce vreme de trei ani nu am ţinut caietul lîngă mine. De ce nu i-am simţit lipsa, adică. Mai mult ca sigur nu era legătură între mine şi caiet. Practic, coperta închide laolaltă scris şi scriptor. Atunci cînd există şi un şnur pentru asta. (Unul capabil.)

Are Chira socoteala

2009-07-06T21:39:00.002+03:00

.
Cum o fi cu circuitul frumusetii?
Oamenii tind sa devina din ce in ce mai frumosi. Aceasta evolutie in bloc nu reteaza dreptul la admiratie? Pana la urma nu trebuie sa existe oarece raport de concentratie/ dilutie intre privit si privitor?
Inainte vreme existau martori de un fel ori de altul - pictori sau poeti care consemnau neabatut traseele frumusetii cu care se incrucisau pe cale. Sa fi fost alta cantitate de frumusete in lume, adica mai mica - si mai pretioasa? Ori era selectionata cu mai mult interes? Erau privitorii antrenati la un nivel mai inalt pe vremea marilor epidemii?
Ce se poate intelege despre acum: ca avem o inflatie de frumusete care infloreste ca un mucegai ori ca o pecingine mutanta - cosmetizata, fotoshopata si adusa din bisturiu. O frumusete de contrabanda, seriala, indigesta si aiuritor de omniprezenta. O frumusete nivelatoare, uniformizand, netezind, lustruind si astupand orice particularitate...
Sau. Avem perimarea intensiva si cu buna stiinta a frumusetii, degradarea ei - nu atat prin instalarea unor norme noi si extravagante, frizand uratenia - ci prin decretarea bulversanta a cat mai multe carora sa li se acorde marca frumusetii - un fel de coregrafie sociologically correct prin care Mona Lisa si Gorgona ajung la paritate, ca fiecare e frumoasa in felul sau... Si cum marca frumusetii a fost vreme de veacuri socotita ca provenind din echilibrul paradisului - apare intrebarea - in fond, ce anume e de smintit in constiinta unui om de trebuie lucrat prin asa invaluire si pe departe incat el sa ajunga sa nu mai poata percepe/ recunoaste/ intelege frumusetea atunci cand o are in fata?
Da' de ce?
.

Constatare de teren

2009-06-29T19:45:00.004+03:00

.
(Urmatorul program nu contine valori urbane.)
De ceva vreme m-am intrebat care sa fie semnificatzia acelui studiu caruia eu ii voi fi acordat atentzia mea in cea mai mare masura. Cu desenul incepi sa te zbengui la tineretze iar la senectute abea pricepi ca esti un nepriceput. Desenul in sine e o himera blanda. Isi viziteaza cunoscatorii, isi lasa adoratorii sa i se urce in carca. Dar de salasluit, unde s-o salaslui... Reclama o inocentza netulburata, o perfecta lipsa de memorie si cea mai tihnita liniste. Pretentziile desenului, pentru a se intampla, amintesc de tabieturile unicornului si, in contrapartida, cel care vrea sa aiba de a face cu dansul isi ia asupra sa faimoasa zicere "A mon seul desir" - caci intreaga recluziune in launtrul desenului, precum inorogul in gradina labirint, este pentru desenator disciplina fundamentala. De buna voie, desenatorul accepta sa vieze in desen, locul sau e o manastire bidimensionala - si de aceea inexpugnabila ( in care o data intrat, de ce ai mai iesi...) . Si cum toate cele se desavarsesc atunci cand se intampla de bunavoie, si rigorile acestei himere se rostuiesc pe masura rabdarii. Novicele crede ca este doar mestesug artizanal. Studentul crede ca e slava desarta a exprimarii de sine. Dar cel care ajunge sa priveasca - pe acela himera il poarta dincolo de orice ziduri. A intelege fiind mai mult decat a face, pentru ca intelegi ce si cat s-a facut deja. Privirea luneca moale si docta peste forme, cantarind fara cifre o frumusete care nu se poate cantari decat prin masura launtrica. Bref: dupa ce iti batzi capul de-ajuns cu desenul se poate sa ai sansa de a ramane gura casca de uimire vazand ceva pe langa care ceilalti trec.
Complezentza istoricilor incrucisata cu indiferentza snoaba a contemporanilor a produs ignorantza, o peltea de diverse culori si optziuni monden-culturnice. As zice ca doar propria mea recluziune in desen m-a salvat de la asa stare de greatzie. Altfel as fi trecut si eu pe la Govora fara sa ma mir. Mi-as fi lasat pomelnicele pe la Hurezi si m-as fi odihnit un pic in umbra Oltetului, la Polovragi. Uite ca atata cercetare a hartiei si-a gasit acolada intr-o plimbare scurta care mi-a fecut capul clopot. Amintindu-mi cu aceasta ocazie de sindromul Stendhal - ca ce e prea frumos e insuportabil. Cu amendamentul ca frumusetea e functie de intelegerea fiecaruia, probabil de-asta sindromul Stendhal e asa raritate...
Daca m-as fi lasat in seama cursurilor de tipologie a arhitecturii bizantine si a celor de arta medievala romaneasca as fi trecut peste elegantza frescelor de la Hurezi si Govora, n-as fi priceput nimic din tonurile de garantza si din rosurile venetiene de pe vesmintele ctitorilor. Chimia gestului pictural ramane ascunsa criticului, straina si obiectiva. Nu-mi spusese nimeni ca in Tarile Romane se va fi desenat la nivelul fratilor Lorenzetti. Si nici de astia nu prea se mai stie, ca le-a trecut moda si numa pe Giotto si pe Fra Angelico ii mai amintesc pliantele turistice ale contemporaneitatii.
Linistitor: faptul ca asa ceva s-a intamplat in mijlocul unui neam spune despre capacitatea sa. Care este oricand recurenta.
Nelinistitor: faptul ca ne-am instrainat atat de eficient de adevar. Intr-atata incat sa nu mai fim in stare sa il reperam. Iar dovezile despre sublim pe care oamenii si le vor fi dat unii altora in acele vremi sa ne lase netulburati in vremile acestea atat de neclare.

Vulturul nu se poate lupta cu paduchii pe care-i poarta in carca. Si, desigur, credinta cea mai ferma intampina cu resemnare cariul din catapeteasma. Dar cu pegra absolventilor de Istoria si Teoria Artei ce e de facut? Care mai de care mai academicieni, mai publici, mai doctoranzi, mai curatori, mai calfe ale carui mester? Fiecare isi obtine gradele si tresele carieristice scormonind cu varfurile unghiilor in cele ce vor fi zidit stolnicii, logofetii si spatarii, aghezmuindu-si discursurile tehnocrate cu cate o remarca subtire despre originalitate, invatzand/ prostind un neam intreg ca vai, ce originale sunt Hurezii si Polovragii si Govora! Iar pupezele astea geniale ne articuleaza noua gustul si mai ales viitorul nostru de natzie fosta producatoare de cultura sublima. E ori prea greu ori neindicat, printre atatea fise, rapoarte si masuratori sa mai intelegi sublimul. E mult mai simplu sa gestionezi sublimul ca original si sa-i dai un branci finutz, sa-l trimetzi ca nota de subsol intr-un studiu de licenta. Sublimul catalogabil, inregistrat, marcat, tradus in septe limbi ca fiind o mica bijuterie... Iutzeala de mana a unui cronicar lipsit de pudoare ne lasa in curii goi, caci din intelegerea lui care masoara grosimi de ziduri si forme ale turlelor ajunseram noi sa avem in targuri icoane rusesti facute in China, in timp ce splendorile cutremuratoare de pe pereti brancovenesti mai au sansa doar in maicile care inca le pazesc si in apa de var ce s-a inchegat pe zugraveli.
.

Eterna & fascinanta

2009-06-22T20:02:00.003+03:00

.
Frumusetzea se intampla mai intotdeauna in afara orcarei constientze/ constiintze. Frumusetzea perfecta este lipsita de miex, de consistentza, e goala. Ea se preumbla prin lume asemeni unui recipient pentru priviri, mintzi, inimi, absorbindu-le fara sa tresara de vreo satisfactzie. Frumusetzea perfecta e cea care nu intzelege nimic din ce se intampla in jurul/ in launtrul sau. Ramanand izolata in inconstientza sa, frumusetzea ramane la rangul statuar. Desavarsirea e de neimpresionat, doar omul are carne si emotzii, frumusetzea - cu cat este mai tampa si mai areactiva - cu atat e mai aproape de Parthenon.
Cei vechi considerau ca natura sufera de horror vacui - si de la aceasta construisera sisteme de interpretare si fantani arteziene. In contrapartida - cei ce se socotesc cetatzeni ori macar simpatizantzi ai Antiphisiei - acei intelectuali naravitzi la tot ce inseamna distorsionare si calcul, vor admira fascinatzi tocmai asemenea goluri, asemenea pustietatzi launtrice care apar in natura. Fie ea omeneasca. Asupra unei mintzi articulate, pauza din mijlocul frumusetzii exercita efectul ametzitor al unui maelstrom. Povestea lui Pygmalion se incheie fara sminteala doar pentru ca pustietatea statuara a frumusetzii (Galatea) e rezolvata in mod divin. Frumusetzea capata miez, iese din indiferentza desavarsirii sale si, desigur, coboara de pe piedestal, adica decade din postura sa de zeitate apocrifa. Probabil ca mitul lui Pygmalion a aparut din necesitatea de a rezolva macar astfel drama atator absorbitzi de frumusetze care in atatea randuri au ajuns la secatuire tot adastand fascinatzi pe buza vertijului. Caci a privi in gol nu este o plictiseala pentru acestia ci semnul unei cautari aproape arheologice. Asteptarea din fatza desertului - ca totusi tatarii vor aparea. Cum ar veni - semnificatzia frumusetzii nu iese din launtrul sau, ci din raportarea pe care privitorul o practica. Ramane de judecat care este atitudinea justa/ eficienta de avut in fatza vidului frumos. Adorativul care ramane priponit pana la epuizare, care se arunca pe sine in putz incercand sa il umple? Sau admiratorul rece, exsangvinat si flegmatic care se comporta ca un colectionar. (Adevaratul colectzionar isi priveste chiar si propriile pasiuni cu aceeasi detasare metodica.) A treia posibilitate depaseste granitzele comportamentului omenesc - a ramane doar martor acelei frumusetzi si a socoti goliciunea ca fiind singura ei semnificatzie, in masura in care un loc gol poate fi recipient pentru ceva din afara omenescului. Si atunci nu ai altceva de facut decat, asemeni lui Pygmalion, sa-ti mutzi privirea asteptarii de pe golul cel indaratnic al frumusetzii care nu se poate autoumple - catre ceva care poate umple/ invia/ semnifica pana si indaratnicul gol frumos.
.

On Glory...

2009-06-06T12:29:00.002+03:00

.
Cam cata glorie mai potzi avea in ziua de azi? uite, fatza de gloria homerica. Sau cea a lui Racine. Sau cea a lui Joseph Conrad... ("Cine pula mea is astia?!"...)
Mai este posibila gloria altminteri decat ca autoconstructzie? Automistificare.
De unde, initzial, gloria era rezultanta intzelegerii unor fapte, acum este doar un fenomen media. Gloria se instala firesc, in virtutea evidentzei - intr-o vreme in care suporturile mediatice erau atat de putzine, iar cei care le detzineau erau atat de selectzionatzi. Probabil ca aceste circumstantze duceau la exacerbarea unor pretentzii in individ - pretentzii de la sine, dorintza ferma de a fi de exceptzie. Probabil ca adevaratzii eroi se nasc in vreme de penurie mediatica.
In fond, cat de multzumit potzi fi de faptul ca tzi-ai iscalit numele pe atatea garduri - singur, cu propria-tzi mana... Sau mintzindu-te - lasandu-i sa o faca pe cei pe care i-ai obligat scriindu-le tu mai intai numele lor pe alte garduri. Cat de multzumit potzi fi de aceasta confuzie in care itzi place sa persisti, urmandu-tzi copilareste pofta de ispravi pana la a te identifica in sinea ta cu Marele X, cu Seful de Trib, cu Superman... Ajungand sa ramai priponit de tzarusul lipsei de imaginatzie. Caci itzi trebuie imaginatzie pentru a te vedea taman asa cum esti. Ce e mai puternic? Privirea ta intoarsa eroic spre ceea ce esti cu adevarat? Sau suma de garduri pe care numele tau creeaza (cica) istorie...
.

Ode to Iskandar al-Akbar (1,93 m...)

2009-04-12T19:44:00.004+03:00

Altetza regala se plimba galesh intr-o lume care nu ii apartzine, dar pe care nici nu o reclama. S-a dus vremea cand cuceritorii faceau cai intre Epir si Punjab. Acum, pe masura epocii, altetza regala se indeletniceste cu trandavii plictisite, cu amuzamente vagi si, uneori, cu rani ale inimii pe post de amendamente karmice catre toate acele trandavii, plictisuri si amuzamente vagi. Altetza regala haladuie intr-un paralelism perfect, fatza de orice reper posibil. De aici si relaxarea sa de aristocrat nascut iar nu facut. Modul in care dansul pluteste pe deasupra/ pe langa noi, ceilalti spune despre cum altetza regala denuntza orice forma de contagiune cu exteriorul. Precum balonul de sapun care se preumbla harnic si involt totdeodata, purtat de curent, si care atunci cand e atins se naruie, tot astfel, altetza regala evita cu un calm de fier orice tangentza, atingere, contagiune. El se relatzioneaza fara sa participe, participa fara sa contribuie si contribuie doar daca i se intoarce inmiit. Viseaza ca se desteapta din acest periplu de fandoseli nobile si atunci cade brusc din raiul calmului sau aristocrat, vomand de nervi, urland in graiul varcolacilor, zgreptzanand peretzii cu unghiile si dezacordandu-si vocea in cel mai estetic/ senzual mod cu putintza. Altetza regala nu mai poarta manusi in maini, ceea ce a dus la semne de deteriorare a acestora. Foarte probabil ca si pielea crapata pana la sange l-a oarecum amuzat, caci ii va fi transformat pentru o vreme albeatza catifelata a rangului sau in ceva simplu, plebeu, ceva care tre' sa fie tare interesant pentru unul care nu atinge decat paharul de vin, propriul corp si lornionul. Ca de teama sa nu isi compromita volutele amprentelor. Ca de teama sa nu isi altereze ceva - fie atingand fie permitzand atingere. Dar cum si vremea lornioanelor a trecut, altetza noastra priveste nu printr-o lentila, ci printr-un sistem de lentile, capturand ceea ce nu vrea sa atinga, indepartand pana la justa distantza ceea ce nu doreste sa il atinga. Imagini, holograme ale lumii, iara nu LUMEA. Sistemul de lentile atarna mai mult decat volatilul balon de sapun care il poarta in maini. Sistemul de lentile este un stomac alternativ prin care altetza regala digera ce intalneste. Traieste mai mult din asta de la o vreme. Sfetnicii nu se mai aud de sub suspinele lui; sau de sub calmul sau aristocrat. Surzenia magnificenta a principelui reclama ca ordinea sa fie indepartata de la el. Astfel, apar miscari exterioare, tulburatoare, stramutatoare de muntzi. Altetza regala se ingrozeste, se macina. Dar nici o clipa nu renuntza la ce poseda. Si cum el poseda fara sa atinga, orice este o virtuala posesiune de-a sa. Pentru care el sa urle si sa se tavaleasca - desigur in rarele momente in care altetza uita sa priveasca lucrurile prin sistemul de lentile. Se mira de semne, pe care chiar el le-a invocat, se mira ca semnele ii indeamna pe ceilaltzi sa plece in exil, se mira de neincrederea acestora si de faptul ca ei au inteles cat de stabil si solid este un balon de sapun. Se mira de pustiul din el, dupa ce va fi haladuit cu usuratatea sprintzara a balonului de sapun. Se mira ca ceilaltzi nu considera sfashierea sa intima ca pe o jertfa satisfacatoare. Se mira ca il doare. Sau ca il doare pe el, ce afront din partea universului... Si continua sa priveasca prin sistemul sau de lentile inspre in afara. Cineva trebuie sa ii intoarca aparatul pe dos.

Ode to Alexander

2009-03-05T17:09:00.003+02:00

.
Unii isi construiesc insectare. Pentru a avea unde sa-si priponeasca fuga ideilor. Altii fac liste - intepand in fiecare pagina un nou intrus; pentru a-i opri retragerea. Fiecare ochindu-l pe celalalt si de fapt tintuindu-l cu o privire perpetua.
Eu colectionez voci.

Senzatii, stari, derapaje in urma acelei voci.
O trena de catifea cat o sala de ceremonii. Trecand peste mine. Catifea lenta, de un brun reavan. Abanos. Lentoarea unui sarpe tanar care traverseaza in diagonala. Sarpele de abanos onduland trena de catifea. Volute in cadere.
Raman in mijlocul vocii. Mutenia din miezul vorbirii. Vocea respira de toti peretii - pamant mirosind a zapada. Acreala suava cu care se tavaleste in rotocoale largi. Aproape geamat, aproape surd. Inca rezonant. Reflex metalic incuibat in cofrag lenes. Zbatere dura, casanta. Scurt. Apoi iar - tarare lunga, precisa/ naucitoare - ornamente, broderii, snur de solzi zornaind atzatzator pe pavimente aburite. Ceatza si balti. Opal & sange. Trepidatii spiralate. Soptite. Trena colandu-se incet in memoria mea.
O voce poate sa cunoasca mai multe despre lume decat emitentul ei. Cu cat cunoaste mai multe, cu atat consistenta sa devine mai trupelnica. O personalitate distincta, imperiala, cucerind teritorii fara sa-si intrebe emitentul. Independenta precum o armata... Un fel de vietate paralela, uneori mai implinita existential decat emitentul. Arhetip personal, pe cat de intim - pe atat de exterior - ca o medalie.
Sarpele musca moale in lespezile pe care zigzagheaza. Fisuri si falduri anamorfotice in trena de catifea. Propriul meu auz se revolta.
De unde pana unde tine o voce?...
.

Comentariu retractil

2009-02-08T19:43:00.002+02:00

.
Retragerea este un mod mortuar. E o autoabsorbtie. Mortul se lasa purtat, e nonrezistent. Retractilul este un trisor al nonrezistentei, el invoca o agresiune exterioara - posibila pana la improbabila - el nu se opune acestei fictiuni ci fuge lasand locul liber. Orice, numai el sa nu fie in acel loc. Deci retragerea este o forma de suprimare? E un suicid mascat? Fiind ele deopotriva - si retragerea si suicidul - niste moduri mutante ale trufiei?...

Si pana la ce punct trufia in cauza combate alteritatea? Procesele astea se lupta cu niste exterioare mult prea impresionante pentru a fi cu adevarat externe. Exista ceva exterior care sa ne poata impresiona atat de mult incat sa ne trimita la aceste moduri mutante ale trufiei? Sau sunt niste halucinatii interioare pe care le-am cultivat cronic pana ce au ajuns sa ne adultereze orice perceptie fireasca...
.

Comentariu la precedenta

2009-02-05T13:07:00.002+02:00

.
(Imi) precizez ca am pus sub semnul crimei cam tot ce inseamna alterare, paradire, deci inclusiv uciderea. Delictul e larg, uciderea e doar unul din modurile sale.
(Desi, ar fi o idee ca in moarte devenim intregi... Redirectionez discursul catre notiunea de fiinta continua a lui Bataille..., deci, cum ar veni in vederea mea - ramanem intregi ori atunci cand ne pazim de la delincventa, ori atunci cand plonjam in continuitate.)
Despre raportul de criminalitate intre mandea si alter o lasam pentru alta tura. La cererea ascultaciosilor...
.

Crime concentrice

2009-01-27T14:04:00.003+02:00

.

Mda. Ma dezic de uzantzele preistorice.
Incerc sa fiu cavaler pana-n panzele albe. Panzele freatice. Nu-mi place sa ucid. performanta e sa lasi lucrurile intregi, nu sa le paradesti cu aparitia ta. Cand incetezi sa ucizi, inceteaza si uciderile asupra ta. Pur si simplu pentru ca incetand sa ucizi devii intreg. Si cine poate sa ucida ceva intreg?... Crima estropiaza din toate pozitiile si in toate sensurile. Crima asupra unuia il damblageste si-l lasa dezintegru pe chiar cel faptuitor. Deci crima predispune la a fi perpetuata prin chiar esenta ei: alterarea.
Cine vrea sa isi pazeasca integritatea, adica autonomia de miscare a constiintei si lipsa de dependenta - tre' sa-si pazeasca in orice clipa si context conduita. Pentru ca mereu planeaza asupra noastra tentatia de a ucide ceva, de a strivi macar din neatentie, daca nu chiar din arbitrarul lui "pentru ca pot"...
Eventual (dar nu neaparat!) ne trezim abea cand bumerangul se intoarce asupra-ne. Si ne revoltam tampi pentru ceea ce am provocat cu nonsalanta inconstientza.
Asupra crimei trebuie vegheat fara incetare.
Ea este semnatura posibila a orcarei puteri.
Pentru ca omul este putere.

Comentariu fara splendoare, doar cu mizerie

2009-01-23T19:36:00.003+02:00

.

Nu pot sa declar ca azi am aflat.
Am aflat acum o luna si ceva. Dar azi am mai intrebat inca o data. Am zis ca prima oara s-a balanganit pendulul aiurea. Mi-a tremurat mie mana. Astazi am incercat sa primesc un alt raspuns. Mi-am dorit alt raspuns. Nu a binevoit sa imi zica altceva. Nu stiu cu precizie ziua. Dar luna o stiu.
E o victorie acra sa-mi dea acelasi raspuns repetat. Iar sa ajung sa vad si implinirea in timp e ceva care ma face sa vreau sa intind timpul ca pe un elastic. Pana se rupe elasticul si presupun ca kestiile anuntate renunta sa se mai intample...

Oare a facut tot ce era de facut? Oare a inteles cu adevarat tot ceea ce trebuia sa inteleaga? Oare a lasat ceva in neordine? Oare pleaca pregatit? Mai are vreun regret? Oare a reusit sa se bucure indeajuns incat sa nu se mai intoarca aici? S-a intalnit cu toti cei cu care trebuia sa se intalneasca? Ne-a bifat pe toti? Ne-a iertat pe toti? Ne-a bucurat pe toti?
Ne-a ajutat pe toti cu cate ceva? Dar pe el?... Pe el s-a iertat? De el i-a fost mila?

Cred ca tre' sa te bucuri ca un tacanit cat timp esti aici. Ca sa poti sa treci mai departe. Altfel esti intors tot aici, pana inveti sa te bucuri. Probabil ca d-aia e Nebunul ultima arcana.

La asemenea vesti, cine afla, devine oarecum asistent. Probabil ca astea au rolul de a te pregati pentru propria decolare.

M-apuca o tandrete tremurata si toanta atunci cand aflu ca cineva incepe sa plece. Mi-e sa nu ramana kestii care n-au apucat sa se rosteasca, sa se rostuiasca... Particip efectiv la plecarea celuilalt. Am o tresarire de cate ori aud de plecarea cuiva. Ma intreb aproape mecanic daca am apucat sa-mi iau ramas bun... Cred ca d-aia detest sa ma cert cu careva. De principiu. Nu stie nimeni cand pleaca, si dincolo de orice hartza omeneasca, plecarea palpaie un far gretos, noi toti ne supunem plecarii. Ar trebui sa avem in vedere plecarea ori de cate ori avem chef sa mugim drame cu careva si sa facem tabula rasa... Inchipuie-ti-l mort pe celalalt si sa vezi cum iti piere cheful de scandal. Sa vezi ce repede te calmezi si ce frumos te adresezi...
.

Gustav Malheur!

2009-01-18T20:59:00.002+02:00

.

Nu mai stiu de cate ori am zis ca ma scap de individul asta din viata mea. Esuez in el ca-ntr-o tescovina proasta. E un haloimis de falseturi si fetisuri - de parca insusi Krafft-Ebing l-ar fi posedat, nu doar Freud - si halucinatiile de cabinet cu canapea se facura aievea orori orchestrate. In ciuda publicului, in ciuda instrumentistilor, in ciuda posteritatii. In ciuda universului. A lui Moise si-a lui Odin deopotriva.
Asta si-a meritat Alma! (cum s-ar spune, cu tot cu Walter Gropius, Oskar Kokoschka si Franz Werfel...) L-a blestemat vreo orchestra: "Sa-ti dea Dumnezeu nevasta curva sa se futa cu tot dictionaru'!..."

Enescu al nostru este gratzia intruchipata cand foloseste vreo tema peizana, Mahler parca ar fi travestit in costum tirolez cu talanga... A nimerit bine Ken Russel cum e cu vienezul nostru cusut cu ata catolica... Te lepezi de sefirotzi? (Asta s-ar chema reconversie profesionala!)

Pe scurt, am mototolit a VII-a de Mahler si am aruncat-o la cos, uitandu-l pe micul Gustav in vreo crevasa d-a memoriei mele. Si ca sa fiu rea pana la capat, am schimbat cu a VII-a de Shostakovich. Uite-asa. Onoare Patriei!

Tata, ca sa puna capac cu lauri la toata cofetaria asta zice:
"Asculta Wagner, draga!..."
.

Alte amprente

2009-01-15T22:30:00.002+02:00

.

Cu picioarele proptite in mine insumi. Crescute din gerul bolovanos al campului. Nu se aude nimic. Am incetat orice miscare. Lumina ma accidenteaza ca pe un intrus. Halci de pamant inghetat. Paie tocate, intoarse din plug. E atat de orizontal incat capat consistenta unui dolmen.

Ne place sa fim necrutatori. Plecam de-aici plini de medaliile acestei virtuti. De cate ori trebuie sa plecam pana reusim sa le lasam pe toate in urma...

Mi-e mila de propria mea istorie. Mi-e mila de toate greselile pe care le-am savarsit vreodata. Mi-e mila de toate acele greseli autentice de la care m-am abtinut. Mi-e dor de toate virtutile de care am uitat, chiar daca ele inca mai sunt cu mine. Mi-e dor de toate acele pacate asupra carora nu m-am milostivit la buna vreme. Mi-e dor de Luca boier Hrisomati, singurul ofiter omolog pe care il cunosc. Stie Dumnezeu ce imi da... Mi-e dor de mine.

"Tu ce intelegi prin Urmare?" - am auzit asta acum juma' de minut (28 dec. 1,28 AM)
"A nu iti mai apartine." - am raspuns eu

Cred ca detasarea sufoca mai abitir decat gelozia. Dar culmea detasarii e atunci cand te sufoci singur. De atata detasare. Si nici macar nu poti rata.
De cate te poti detasa? Pana unde este detasarea virtuoasa si de unde incepe ea sa fie doar o alta ispita? Sau intre timp ai devenit chiar tu ispita pentru ceilalti.
Sau.
Detasarea este autentica si valabila doar daca este o dificultate care te constrange, care te doare. Daca e lejera si fara chin - atunci nu e detasare ci vid interior. Detasarea e vindecabila. Vidul interior nu. El doar poate fi oprit; dar fara a i se diminua dimensiunea.
.

Just remember that death is not the end...

2009-01-10T17:01:00.004+02:00

.

Cu cat este mai aproape sfarsitul, cu atat el este mai bine camuflat. Ca si cum apropierea ar opera un filtru magic prin care catastrofa finala e absentizata... Desigur, doar pentru frumusetea jocului, doar atat cat tine acea ultima bucata de drum care a mai ramas de parcurs. Deci urca imbecilul, urca si urca si se grabeste sa cucereasca. Pamantul. Lumea. Infinitul. Si o data cu el si prostia sa imbatabila. Pentru ca intr-adevar, doar prostia e de nezdruncinat. Graba de a cuceri cat pamant? Probabil ca mult mai putin decat cantitatea echivalenta de apa pe care o necesita pentru supravietuire adversarul sau. Dar sigur ca aici nu discutam doar despre domnia cantitatii... Ci si despre semnele vremurilor... Gloria pe care o resimte unul nu este in congruenta cu gloria celuilalt. Cuceritorul cunoaste o glorie inutila, organizata, numarata pana la ultimul sfantz. Stie cat are de castigat. A strateguit orice pierdere, si-a bandajat depozitele, si-a infipt steagul, banii si surzenia de vipera in plin desert si, cu butelca umpluta ochi de apa ionizata, energizata si sfintita, a purces sa faca ordine in setea celuilalt. Aceasta este marea glorie a Marelui Strateg Secatuitor.
De partea cealalta se afla o glorie firava, disperata, cu nisip si sange, ca in arena, doar ca nu e in arena si nu e de joaca, desi sunt si copii... Nimeni nu este interesat de eroi insetati si desculti. Suntem prea civilizati pentru a privi la un conglomerat de resturi. Ruine biologice, arhitecturale, scrasnet in mutenie. Noi nu mai recunoastem gloria. Ne vom fi pierdut organul prin care am fi putut s-o reperam... Gloria e a celor care inseteaza. Caci, dupa un sacrificiu consistent (care poate sa insemneze chiar sacrificiul intregului grup!), setea este rasplatita. Apa isi gratiaza jertfelnicii printr-un potop cuprinzator, o apa a timpului, un potop al istoriei. Cei care au profitat de setea altora vor sfarsi inecati, pentru ca sa se usuce tot acel sange risipit nisipurilor. Pentru ca prostia trufiei sa-si afle vesnicul confort cuvenit.
.

Standard de imbecilitate

2009-01-08T19:23:00.002+02:00

.

”Să mori în glorie ! Repede. Cu trufie.”
(Acesta nu este un comandament de credinţă, ci un îndemn pervers. Cel care îl aruncă la înaintare e dintre aceia care dau dosul de la propriul îndemn. Va ajunge bătrînul comunităţii şi cu înţeleaptă lăcomie va continua opera sa de asasinat discret.
Să nu-i crezi niciodată pe cei care mor ultimii. Înseamnă că s-au fofilat. Dar nici pe cei care mor primii. Înseamnă că au fost nesăbuiţi. Crede-i doar pe cei care în timp ce primii şi ultimii mor îngrijindu-se de acest lucru, lasă în urmă oarece. Care să le steie mărturie; astfel nemaifiind nevoie să se preocupe de cum/ cînd/ cît mor.)
Adevărata expresie trebuie bagatelizată. Pentru a rămîne ascunsă mondenităţii. Pentru a se dezvolta în afara tulburărilor.

Opera mai mult decat vie

2009-01-07T21:12:00.002+02:00

.

Cat mai rezist in postura asta. E vorba de anduranta sau de nonrezistenta... (?)
La fiecare prostie care rasuna in urechile mele/ ochii mei, ma intorc spre zarea pe care o cunosc cel mai bine. Ranita in spate si-am plecat. Stiu ca drumurile din tara mea nu sunt cai ale insingurarii. Cunosc ca fiecare decizie a mea de a lasa in urma prostia celuilalt - ma conduce inspre acelasi peisaj. Portile se inchid undeva departe, am trecut vajaind toate granitele catre un inapoi perfect in care cuvintele mele sunt nefolositoare - intelegerea fiind deja. Luca pazeste trecatorile, astupa defileele, imi curata urmele in tara mea. Cine poate patrunde aici? Sub ochiul lui albastru ma intamplu in deplinatatea facultatilor mele. "Fa orice poti ca sa eviti un eventual regret..." Si tara s-a deschis doar pentru mine. Zic eu ca e tara mea. Dar cred ca e tara lui Luca. "Si ce mult ma bucur eu cand tie ti-e atat de bine in tara mea incat o consideri ca fiind a ta..."
.

Frumusetea ca o boala

2009-01-03T19:10:00.003+02:00

"Am dezvoltat devreme o anume preferinta pentru abject si abnorm. Stiu ca orice verdict de perversitate mi s-ar acorda ar reprezenta doar un fragment din ceea ce port. Nu am lasitatea ipocrizeniei. Nu fac slalom printre jaloanele bunei cuviinte. Am acea raceala metodica ce permite intelegere prin claritate. Nu ma retrag chelalaind atunci cand dau nas in nas cu vreo oglinda. Si nici nu-mi este de ajuns explicatia de Lilith in Pesti...
Uneori ne uitam lung si tamp la exact ceea ce cautam. Ca si cum focalizarea e perfect ex-centrica/ periferica. Vedem toate celelalte aflatoare pe margine, doar ce-i in mijloc nu. Tot astfel se intampla sa fim in posesia intregii desfasurari a unor lucruri si totusi sa nu pricepem desenul orientarii lor. Patternul de succesiuni, alternante si simetrii. Poate pentru ca privim prin partea nepotrivita a lunetei. Si privim astfel pana ne dam seama ca luneta e un caleidoscop.
A trebuit sa ma surprind pe mine insumi de atatea ori cu aceasta aplecare insistenta catre stricat, josnic, aberant. Macar nu a fost ceva echivoc; ceva care sa mi se fi strecurat vag in inima, in ochi. A fost ceva temeinic, din prima. Socant, limpede. O atractie evidenta. Mocirla era circul meu. Orice apropiere de abjectie imi trezea reactii prompte de opunere. Propria-mi imaginatie se revolta fatis, producand brusc frumusete. Reactie de aparare... Albinele isi invelesc invadatorii in ceara. Ca sa nu li se imputa in stup... Cu cat era oroarea mai napraznica, tot pe masura era splendoarea ce-ncercam. O data, de doua ori sa se intample astfel - dependenta-i gata. Si cu adevarat am atins frumusetea in ce avea ea mai strain de omenesc - dar numai dupa ce voi fi rabdat sa diger putregai si mal.
Se produce o sutura stranie intre scursura si inaltimi. Apetitul pentru sublim cuprindea pofta de laturi. Nu cred ca le-am putut deosebi vreodata. Ele au functionat (oricat de dihotomic) de o maniera organica - ceva firesc. Si cine sta sa-si puna intrebari asupra firescului...
De parca depistarea jegului e urmata strans de o razbunare a desavarsirii - istoria jegului e compromisa, peste amintirea lui, peste impactul avut, se lasa o ceata moale - frumusetea - in varii forme si posturi. De parca memoriei mele ii era interzis sa pastreze uratenie.
De parca.
Sau chiar asa."

Preacucernice

2008-12-27T14:37:00.003+02:00

.

Cautarea e democratica.
Dar numai daca stiu si cei cercetati cand si cum ii cercetam.
Altminteri suntem doar niste uzurpatori ai intimitatii lor, care de fapt e cat se poate de publica... "A, de ce nu ti-am spus?..." Pai nu ti-am spus dar ti-am scris. Am scris de mi-am rupt mainile. Da, e publicat, si da, tre' sa cauti tu unde anume e publicat, sa cercetezi si tu de-acum.
Pentru ca niste lucruri sa mearga unse trebuie sa le unga cineva mai intai. Dar nu e acesta genul de subiect pentru care tu sa iti bati capul. Desigur, tu doar constati ca o conversatie se leaga spontan... Spontan... Mi-am zis eu de mult ca asa lent si greoi cum au demarat informatiile, tot asa se vor si precipita. Asa ca am lucrat pe fata. Lucrurile pe care nu ti le-am spus? Pai nu ai intrebat. Dar asta nu e greseala mea. Tu crezi mascarile mele de circumstanta. Tu ai crize de personalitate. Crize de identitate. Crize de virilitate. Si ce succes pe capul meu - fiind atat de preocupat cu crizele matale, inventandu-ti o consistenta prin aceste crize - uiti sa te uiti la icebergul care sade cuminte pe pernuta si te fixeaza drept in ceafa.
Uiti sa consideri ca opera moarta a unui iceberg nu da niciodata indicii valabile despre opera sa vie.
.

Oda lui Piaget

2008-12-21T18:41:00.002+02:00

Stii cum e: pe tine te supraveghez eu; dar si pe mine ma pandeste cineva. Acesta fiind un concurs etic. Raspunderea este atat de mare incat fiecare idee isi zbiara consistenta intrebandu-ma daca este bine s-o las sa fie stiuta de tine. Fiecare nuanta posibila trebuie anticipata, slefuita, controlata si cantarita. Nici un gest spontan. Si totusi, intreg discursul sa aiba in el toate indiciile unei spontaneitati neezitante. Gafe, razne, rasete, confuzii, intrebari. Cat de etic trebuie sa fie creierul meu pentru a putea calcula simultan o conduita exemplara si un mod de expresie de o naturalete tembela? Nu am facut nici un efort in ceea ce priveste palavrageala, mascarile, prostiile curente. Dar acum, privind acest dublu peisaj - al comportamentului etic si al comportamentului verbal - ma intreb ce soi de ofiter psihanalist as fi fost, ce soi de raceala pana la cruzime as fi desfasurat - in lipsa acestui just balans pe care gura mea sloboda si imaginatia mea smintita l-au opus mai vechilor mele naravuri analitice.
Pe de alta parte, minunandu-ma cum de s-au sudat aceste moduri - ma intreb ce fel de cameleon profesionist sunt. Care sunt limitele transform-abilitatii mele? Daca pentru succesul rigorii mele sunt in stare sa comut atat de prompt in lejeritatea unor vorbe de balci. Ma intreb ce altceva mai sunt in stare sa fac de dragul eticii?
Pericolul mi se pare a fi continut nu doar in tendinta omeneasca de a lasa lucrurile vraiste, naturaletea idioata de care ii e groaza lui Baudelaire, ci si in posibilitatea de a ramane intepenit ori in lejeritate, ori in raceala. Asadar, in cazul meu, alegerea unuia dintre moduri ar insemna sa pun capat orcarei miscari vii. Pendul oprit.

Incerc sa raman la o distanta convenabila de mirajele tale. Daca as interfera cu ele, cum ti le-as mai comenta?
Inteleg ca vocea mea trebuie sa ramana in surdina. Ideea e sa nu atentez in vreun fel impropriu la adresa mirajelor. Ce ar insemna sa ridic tonul? Ti-ai proba inteligenta si flerul aruncandu-te direct in miraj. Asta e o munca: sa demontez miraje. Pentru ca nu merge doar sa le demontez - eu trebuie sa pun ceva consistent in loc.
Rareori am simtit asemenea responsabilitate. Pedagogia simpla ar fi depasita de situatie. Mai trebuie ceva.
Gandul de a ma afla in varful lui 27 m-a naucit de dificultate. Sigur ca flatarea persista; dar cand abureala flatarii se imprastie, raman cu dificultatea.
Facerea unui om e o opera delicata, la care toata specia tanjeste. Plozi peste plozi - cati dintre ei au ocazia sa fie crescuti pentru a ajunge oameni intregi... Frumusetea acestei infaptuiri sta in firescul tuturor miscarilor implicate. In asa fel incat nici un decalaj sa nu apara. 27 -> 24, fapturile cresc incet, peste stirea lor proprie. Este datoria celui care hraneste rasadul sa anticipeze si cresterea si modificarea graduala a nevoilor celui care creste.

.
Am momente de brilianta totala. Noroc ca sunt rare, 'n-puii mei... Ce-ar insemna sa fiu geniala non-stop? M-ar loa lumea la bataie!
.

Trezirea din nesomn

2008-12-20T18:20:00.003+02:00

.
Cîine stropit cu sosurile unei fripturi. Sînge de iepure. Mirodenii. Tăvălit prin tăvi, chelălăind de fericire, contorsionat, beat… I se dă drumul pe poartă. În colbul stradei. Este sfîşiat instantaneu. Se cheamă că iepurele-i criminalul ?
.
- De ce eşti lepră ?
- Ca să nu te simţi singur.
.

- Ce e mai grav. Să trăieşti de dragul tău. Sau să mori de dragul celuilalt ?
- Să mori de dragul tău !
.
De propus clarineţii lui Brahms ca tratament contra deznădejdei. Taman fiind o deznădejde superlativă.
.
”Vrei mai mult atunci cînd ţi se leagă picioarele. Vrei mai mult atunci cînd eşti cu gura în mocirlă. Abea atunci ştii ce vrei !”
.

Perversul e incoruptibil.
.

Toţi viermii cuminţi ajung să zboare…
.

- Nu cedezi oarecui pentru că nimeni nu te poate sătura ?
- Aşa cum tu nu cedezi decît acelora care nu te pot sătura… Făcînd din ei dovezi în procesul de lăcomie al greţurilor tale.
- Aşa cum tu refuzi orice poftă, impunînd-o pe-a ta ca superlativă, deci intangibilă !
.

- Vreau (X lucru)… Şi se întinse după acel ceva.
- Dacă îl ceri, aşteaptă să-ţi fie dat. E higienic. Ţie ar putea să-ţi tremure mîna. Şi să-l faci ţăndări… (”Sunt gazda ta. Şi sunt atît de bucuros de faptul că îmi ceri ceva, încît orice ar fi, eu ţi-l dau.”)
.

- Vrei să te căinez ? Ă-ă. Şi ştii de ce ? Pentru că nu negociez despre puterea ta cu tine.

Mariaj cu spume

2008-12-20T00:23:00.002+02:00

.

Vine un moment; în care greaţa biruie tot. Biruie orice. Te-afunzi în scîrbă cu disperare. Ţi-e scîrbă de celălalt – dar cu-atît mai scîrbă ţi-e de tine pentru scîrba care te va fi cuprins !

.
”Să te învăţ eu cum să îţi cazi victimă ? Sau să mă înveţi tu despre cum să-ţi fii călău…”
.
Făcîndu-l pe Julius să arate aşa cum arată, eu tîrăsc orice potenţial public în necrofilie. Împreună cu mine şi ceilalţi îl admiră, invidiază, doresc pe Julius. Iar eu nu îi las să bănuie că Julius se menţine vertical doar datorită atelelor în care l-am încuiat…
Victima îşi seduce călăul. Delincventul îşi săvîrşeşte crima din neostoita poftă de-a fi pedepsit. Păzitul îşi înlănţuie paznicul. Pacientul îşi asmute boala şi îşi corupe medicul. Iar răposatul e cel care îşi înmormîntează propriul cortegiu funerar.

.
Îmi sodomizez coşmarul sperînd ca măcar într-însul să nu mă dovedesc steril.

.
Hotărît lucru: şansa e doar o batgiocură măsluită.

.
- Mi-a spus despre grozăviile lui…
- Nu-l crede. A săvîrşit altele şi mai şi…
.
- Mă iubeşti ?
- Oh, da.
- Cum ?
- Invers proporţional…
.
Aleşilor săi, Dumnezeu le dă numai marfă top quality. Iov par examplu: nimic din ce a avut el nu a fost de mîna a doua. Şi-mi amintesc mai cu seamă de năpastele lui.
.
- Still the merciful one I know ?
- May God help you to deal with all those virtues of yours !
Dumnezeu îţi va ierta întotdeauna un păcat bine intenţionat. Dar niciodată o virtute prost plasată.
.

Întorcîndu-se Theodor cu distincţiile primite la concursul de grădinărit, Julius face:
-Ah, dearest… Ai toată gloria ! Nici nu ştii cît mă bucur… Era singurul lucru capabil să te înfunde.
-Ce anume, darling… Gloria mea sau bucuria ta ?
-Păi, una te doboară iar cealaltă te-astupă. Pe tîmpiţi îi iartă doar contemporanii…

Într-o fluentă limbă de lemn

2008-12-19T23:51:00.000+02:00

În ochii unora, însăşi proprietatea termenilor arată a depravare. Iar singura în stare să apere morala comunicării – prostia. Cunosc prea multe cuvinte şi ce însemnează ele, devin dubios pe măsura libertăţii mele. Şi fiecare neînţelegător – un vajnic gardian. Dar cuvintele exercitate în mod onest (earnestly!) nu necesită musai un interlocutor. Ele au viaţă şi acţiune chiar şi peste creştetul neînţelegătorului. Sunt literaţi cu care nu poţi juca o partidă sănătoasă de scrabble. Not to mention about a pun. Asemenea exemple nu mă pot deturna. Ei bîjbîie cu întregii de parc-ar fi resturi. Nimeni nu poate estropia un cuvînt. Îl poate poziţiona fără farmec, haz sau noimă. Îl poate spolia prin omisiune. Dar corpul cuvîntului este indestructibil. Maltratat în gura unui neştiutor de carte, cuvîntul îşi găseşte calea spre înţelegere. Neştiutorul propteşte cuvintele pînă ajunge să comunice. Învăţatul însă, se robeşte pe sine trufiei de-a pune cuvintele să semene a comunicare, să pastişeze formele fluente ale unei limbi vorbite – în aşa fel încît cuvintele se-ndoapă unele într-altele fără vreo cuviinţă, cu doar o unică justificare: nepreţuita vanitate a înţeleptului care se vrea admirat pentru hăţişul minţii sale.

Natură moartă cu aberaţii

2008-12-18T18:14:00.000+02:00

Verde crud/ umed. Foşnind de o ploaie ca o pudră. Umbre mari se mişcau prin cer. Nori în straturi. Luminări plumburii într-o parte ori într-alta. Doar că negritudinea migra mereu, ascunzînd orice urmă de adevăr solar. Nu mai era nimic din ce ştiam. Din firescul peisajului pe care îl străbăteam. De parcă din dosul stivelor de aburi – un soare nou ar fi croit bolta în răspăr, apunînd pe unde nainte vreme răsărea. Ori cruciş, pîlpîind pe la miazănoapte, asfinţind transversal. Era o incertitudine giratorie. Ca un soi de vîrtelniţă din care bunul simţ al firii ieşea răsturnat. Erea fascinant. Pentru că era nepăsător.
Şi ce e mai spectaculos şi mai de admirat decît nepăsătorul…

Far de jur imprejur

2008-12-17T22:36:00.002+02:00

Exista o limpezime a diminetii. Si exista o limpezime a amiezii. Dupa cum exista o limpezime a asfintitului. Si inca una a noptii. Toate aceste decantari nu pot schimba obiectul supus atentiei. Ci il clarifica prin informatii de multe ori contradictorii. Ceea ce nu inseamna ca obiectul supus atentiei ar fi contradictoriu. Ci ca doar in lumea creata a lumina inseamna simultan a proteja o umbra. Si singurul mod de a intregi cunoasterea este sa luminezi succesiv toate acele parti umbrite. Dar nu insemneaza aceasta oare sa lasi in umbra tot atatea luminate?

Din preajma

2008-12-11T20:15:00.002+02:00

Fascinatia locurilor carcerale. De fiecare data cand inchizi usa unui astfel de spatiu te simti liber, in sfarsit. Fie ca ramai de o parte sau de cealalta a usii.
Sfantul put dincolo de peretii caruia urla nu se stie cati lupi...

Meci spate-n spate

2008-12-11T20:09:00.002+02:00

A privi din doua unghiuri inseamna sa fii dispus sa vezi doua adevaruri. Dar aceasta trebuie sa ramana un exercitiu de pluralitate. Caci, in incercarea de-a obtine un adevar unic si suprem, am fi tentati sa suprapunem cele doua adevaruri - ceea ce nu ar duce decat la confuzie si dezordine. Exista un singur adevar unic si suprem - principiul autenticitatii. Dar copii sai sunt diversi. Nu vom fi mai aproape de esenta parintelui daca incrucisam progeniturile sale, ci vom adultera invariabil toate intelesurile de care am fi putut beneficia considerand fiecare adevar in parte.

Comentarii mai anexe decat altele

2008-12-09T19:47:00.002+02:00

Nu poti fi inselat decat daca iti doresti asta. Daca te oferi.

Nimeni nu merita sa invete prin durere. E doar o alegere facuta din necunoastere. De cate ori doare inseamna ca am ales sa permitem durerii sa isi croiasca drum pana la noi. Iar acest accept nu se intampla pe parcursul unei evolutii ci chiar in stadiul ei initial, atunci cand pornim. In chiar germenele evolutiei sta si samanta de durere. Pentru ca tot lucrul si faptura creata sunt de o maniera dihotomica. Orice frumusete isi contine smolitudinea si orice clipa halucinant paradiziaca isi contine posibila prabusire. A vedea acestea dintru bun inceput inseamna sa te sustragi deopotriva entuziasmului pagubos dar si disgratiei de a te trezi intr-o mlastina de teroare si neputinta.

Spune-mi despre macar o singura data in care nu ai putut sa alegi altceva. Exista intr-adevar in parcursul tau vreun moment in care sa nu fi putut alege?

Intotdeauna trebuie sa ai puterea si inteligenta de a intoarce o gafa in favoarea ta. Un minimum calcul balistic iti va rasturna greseala in virtute. Procesele de constiinta sunt bune cand sunt zdravan ferecate, nu lasate slobode sa compromita orice actiune.

Luca - > Julius

- Va fi fost pianul un amant mult prea bun in tot acest timp?
- Pianul raspunde orcarei atingeri...
- Dar ai catadixit sa atingi si altceva?
- Am avut de ales?
- Dorinta e alegere. Nu alegi - de fiecare data cand ai retezat o alegere / o dorinta - ai mai inchis un lacat pe usa refugiului tau.
- Nu intelegi!... Nu am avut alternativa!
- Ba tu nu intelegi. Alternativa este o chestiune de imaginatie. Atat cat ti-o permiti...

Mai ramane de stabilit daca o minte desteapta e in mod necesar ocolita de prostie. Sau orice minte si orice desteptaciune functioneaza in baza unei proportii variabile de prostie?... E?

Metoda de a anihila tentatiile:

2008-12-09T19:29:00.004+02:00

Sa le substitui pe rand una celeilalte. Cheie pentru inteles manevrele lui des Esseintes.

Nu exista tentatie mai periculoasa decat alta. Doar privite in raport cu un reper conjunctural. O tentatie poate ajunge stringenta. Atunci trebuie avut in vedere ce alta tentatie gasim in imediata apropiere ca rang, amplitudine, interes. Acea tentatie de pe locul secund o vom avansa, impingand afara din discurs pe cea rebela, excesiva. Astfel se poate supravietui.

We are all in the gutter but some of us are looking at the stars. Aceasta este conditia mizeriei noastre. Aici nimeni nu e ok. Si cati dintre noi isi pot permite sa transgreseze?

Neajunsurile sunt memorabile dintr-un singur motiv:
Trebuie sa nu uiti ca ai fost capabil sa simti acele neajunsuri. Trebuie sa nu uiti ca ti-ai permis sa simti asa ceva. Bogatia nu se construieste din asemenea stari. Daca vei mai simti vreun neajuns - gandeste cat te saraceste nu neajunsul in sine ci faptul ca admiti neajunsului sa te posede.

Condamnat la post de conducere

2008-11-18T18:23:00.003+02:00

Conditiile au fost de asa natura incat dificultatea ca presiune constanta sa ma sileasca sa-mi amintesc moduri de a trisa. Samanta de trisor trebuia redescoperita, lasata precum o carie sa se dezvolte. Si abea atunci cand ajungea la o anumita amploare putea fi extirpata. Ma intreb daca samanta de trisor poate fi extirpata. Sau e mai degraba un autovaccin de constienta ceea ce e de facut... E turbare curata sa tii in fraie o faptura obisnuita din atatea curse sa nu aiba obstacol. O faptura pentru care obstacolul era prilej de ondulare... Mersul la tinta netulburat si ocolit acolo unde nu se putea drept... Sa pui Scamatorul sa fie Samurai. Asta se intampla. Si e o mana atat de ferma care ma tine de coada asta solzoasa a mea. Poate pentru ca astfel se lucreaza diferenta intre sarpe si dragon.

Conjunctura actuala intruneste aspectele gratiei si pedepsei simultan. Cum faci din Trisor Cavaler? Insarcinandu-l cu ceva care transcende natura vulgara a Trisorului. Insarcinandu-l pe Trisor cu o indeletnicire cavalereasca, il obligi. Trisorul se va clatina, se va panica, stiindu-se slab. Stiind ca mereu, cineva ii va sopti in ureche sa nu falsifice. Sa nu mistifice. E ca o smulgere. Dintr-un mod vechi, facil, lejer, modul obisnuintelor de odinioara. Si implantarea intr-un nivel nou. Unde nu exista decat decenta apropriata, piciorul pe frana si un fel de servitute militara.

Si totusi. Pot spune ca nu inteleg?
Am lucrat intotdeauna la vedere. Demonstram pana in panzele albe si inapoi adevarul pe care aveam eu chef sa il sustin. Ma convingeam pe mine mai intai, apoi ii corupeam si pe ceilalti. Cum poti pune asemenea monstru sa tina cantarul in maini? Mi se lucreaza si mie pe fata, de acum. Anunturi din vreme. Sa nu zic ca n-am stiut. Si chiar din zilele in care inca rumegam scamatorii si manevre, mi se pregatea o comanda ingretosator de nobila. Am avut reticente. Am fost si inca mai sunt uneori pe punctul de-a capitula. Nici macar aceste proteste ale mele nu mai sunt ce au fost. Nu mai bat cu copita in pamant, nu mai izbesc din coada mea solzoasa. Nu-mi mai agit aripile aici sa fac taifun in partea ailalta... Am ajuns sa am reticente de calcul, la fel de nuantate ca si viteza fragila pe care lucrurile o prind uneori sub ochii mei. Nu mai am reticente de bandit vanitos - ci pe cele ale unui amiral treaz. Contraamiral, daca e sa ma uit la pozitia mea...
Ar trebui sa asigur o Lume de buna mea credinta. Dar un amiral nu mai gandeste asa. Dupa ce ai fost smarc de mlastina cu pedigree de baie de namol - si te trezesti pe punte, caderea se vede mai cumplita, mai dezonoranta si mai continuu amenintatoare. Nu mai vrei decat sa iti faci datoria. Adio gradatie de merit. Tu stii ca, in fond, esti doar mlastina - de la un capat la celalalt al tau. Stii doar ca vrei sa inceteze vocea aia care-ti zgarie in minte: "Nu mistifica!"

Pilotaj pe o nava care nu e a ta, capitanul e prea putin incercat, marea e prea rea. Iar tu esti condamnatul pe care il transporta in cala. In orice moment poti deturna acea nava. In orice moment pretul vietii tale poate fi in congruenta cu ieftinirea onoarei tale.

Comentariul 1

2008-11-10T15:31:00.002+02:00

De ce ne plac romanele victoriene gen Marile sperante sau Jane Eyre. Pentru ca sufera de un erotism neprecipitat. Un erotism zacut, distilat precum cognacul din boasca atator porniri urgente pe care le resimtim cotidian. Erotismul victorian se opune erotismului cotidian. E ca si cum ai comenta creme Chantilly fata de smantana. Basically ele fiind amandoua acelasi lucru, doar ca una e batuta si chinuita pana devine frisca nobletii. Acum, nu poti pretinde mancatorului de ciorba sa-si dreaga portia cu creme Chantilly, ciorba se drege cu smantana. Dar nici mancatorul de ciorba sa nu creada ca ficatii lui vor suporta creme Chantilly la desert (apoteoza mesei!) dupa ce se va fi indopat in prealabil cu neaosa smantana. Sau, ca sa revenim la comentarii mai vechi decat noi, vezi cu ce se hraneste si ce anume dintr-insul hraneste. Caci mancatorul de ciorba isi astampara foamea, pe cand amatorul de frisca intelege valoarea superlativa a unui deliciu care te lasa doar insatiabil.

Comentariul 2

2008-11-10T15:20:00.002+02:00

Acesti copii razgaiati si deprinderile lor perverse.
Pentru ca au crescut cu prea multa atentie asupra-le, acesti copii vor atenta chiar asupra atentiei si vor folosi acest bici educational transformandu-l in instrument de teroare/ placere. Micul subversiv se va agata de atentia adultului, adulterandu-i efectele. Intrucat atentia este stofa din care se croieste excitatia, putem lesne calcula placerea pe care o incearca micul subversiv atunci cand face exact pe dos decat i se zice. El cunoaste ca in urma abaterii sale, el va primi un exces de atentie. Chiar reclama acest exces de atentie prin niste propuneri tip von Sacher-Masoch: "Trage-ma de urechi...", "Ma pedepsesti?...", etc. Rostul pedepsei este mutat din retorica parentala in circul nabadailor erotice. Adultul care pune botul la asemenea masinatiuni infantile trebuie sa-si aminteasca in momentul rigorii punitive sa il priveasca pe copilas fix in ochi, pentru ca altminteri va pierde scanteia de orgasm care-i va salta copilasului spranceana. Si, desigur, oftatul acela subtil - semiicnet, semigeamat cu care copilasul se va prabusi excedat, inlacrimat si perfect satisfacut.

CaKania

2008-06-05T20:42:00.000+03:00

E o performanţă ca în prag de 25 să fii mai prost decît la 19. N-aveai cum să ratezi aşa ceva. Probabil că în asta se găseşte întreg miezul recrutabilităţii tale.

Reamintire

2008-05-24T21:18:00.001+03:00

Nu poţi să toci muci cu securea…

Dacă scapă careva un porc într-un palat, să dăm vina pe porc sau pe ăla de l-o scăpat?

Practicînd obiceiurile a şapte categorii de snobi, de fapt scapi oricărei categorii de snobilitate.

Instructajul micului datornic

2008-05-24T21:07:00.001+03:00

"Soarele (persoana 1) este in Conjunctie cu Saturn (persoana 2) - toleranta: 0° 38'
Aceasta pozitie arata o legatura karmica in care persoana cu Soarele are de achitat o datorie celui cu Saturn. Cel cu Soarele poate resimti aceasta relatie ca pe ceva frustrant. Cel cu Saturn are rol de invatator al celuilalt. "

That's the fucking truth I like!

2007-12-28T20:22:00.000+02:00

Canalul Mînecii n-a fost întotdeauna aşa, dintr-o sorbitură. Avea şi pasaj suprateran. Desigur, asta pe vremea cînd Padraic îşi spărgea bojocii în mod apostolic. Ceea ce, aşa amintire cum o fi, confirmă vechea bănuială că iniţial, Franţa & Anglia erau tot o apă şi-un pămînt. Altfel de ce s-ar detesta într-atîta şi de ce şi-ar susţine/ hrăni reciproc marotele istorice… Jeanne d'Arc, Napoleon şi Louisiana. Franţa propune, Anglia dispune.

Cazemata abandonată

2007-12-24T13:56:00.000+02:00

Am păstrat un singur lucru. O scrisoare. Singura, de altfel.
În rest am scos tot. Am dat jos, am lepădat, am ambalat şi-am expulzat. De obicei fac aşa. Nu trec peste anumite date. Nu trec cu un balast după mine. Aşa am făcut mereu. Înainte de solstiţiu, de Crăciun sau înainte de a se schimba anul. Ca nişte bariere pe care trebuie să le trec prin lepădări. Mă lepăd de mine, cumva. Pe mine mă împachetez şi mă las la tomberon.
A nins toată dimineaţa. Cuminte şi alb. Surîzător. Sclerozător.
Totul creşte. Nici măcar oamenii nu rămîn împriponiţi. Sunt infideli întregii sume de rele cărora se lasă robiţi. Trec peste ele fără să ştie. Se trezesc uşori şi moi pe zare, încercînd să-şi mai amintească. Numărînd lent uitări.

N-am loat aminte la faptul că primul subiect comentat a fost Carl von Cossel.
După cum am trecut şi peste un vis de doliu petrecut la o lună distanţă.
Acum sunt vestigii care închid cum se cuvine. Corolarul a fost rostit primul.
"Mort fiind n-aveai să-l recunoşti, căci nu fusese fiul tău."
Parc-ar fi în Cien años a lui Marquez…

Pescuit cu bomboane

2007-12-21T22:05:00.000+02:00

Uneori mă simt ca hoţul în hulubărie. Termen de fericire grăbită şi perplexă: na c-am nimerit. Asta e. Se poate întîmpla. Se chiar întîmplă. Chiui încet, să nu se prindă careva, îmi scuip în sîn şi merg nainte. Ca atunci cînd te ţii de mantinelă nu atît că eşti novice, cît că ţi-a cam stat răsuflarea de atîta ghiaţă; şi toată pentru tine…

Senzaţia de patinoar liber. Ah, patinoar în vîrf de val, ghici fregată ce-i…

Uneori, zic. Doar uneori. De parcă s-ar deschide hotarele. Toate hotarele. De oriunde către oriunde. Atunci e bunul moment către buna înfăptuire. Poţi aştepta o vreme şi lungă şi largă şi tot atît de crîncenă. Orice cruzime îşi are medalia. Cu atît mai înaltă cu cît nu te-ai clintit din loc. Ceva mai crud pentru disciplina ta personală? Să nu te clinteşti.

Am avut zilele astea inspiraţia de a privi în urmă peste vreo cinşpe ani. M-am uitat ca în aquariu. Ca la exponate. Străinătate. Trecutul altora era alt trecut. Trecutul meu este.

Ciobeala asta a existenţei pare să regleze multe lucruri. Să le niveleze. Se duc asperităţile, idiosincraziile, stridenţele de orice fel. Uşa se închide încet, fără pretenţii. Peste pretenţii. Aflii că nu era nimic de aflat. Că, de fapt, bomboanele se topesc şi fără să le roadă cineva.

Suicidare

2007-12-05T20:58:00.000+02:00

Molii gingaşe – mari cît palmele unui soţ tînăr – se înfigeau însetate în spinii roată, grilajul de feronerie între care văpăile neclintite ale lumînărilor chemau tulburător. Fluturii scheunau podidiţi de dragoste, se avîntau cu piepturile lor catifelate, aurii, vărgate, scîrbind ochiul, mursecînd aerul, tăvălindu-şi moartea în ţepii lungi cît neşte braţe – aruncaţi în toate direcţiile, repetitivi, simetrici, alternaţi – neşte spade întunecate, strălucind surd atunci cînd focul pîlpîia în bătaia vreunei aripi.
…Şi în acea oră tardivă; într-un anotimp galeş. Fragedele zburătoare pulberate cu bronz şi sămînţă de floare şi chinovar – rămîneau să-şi tremure ultimele zbateri, să-şi verse mireasma ultimei răsuflări; ultima licărire a visului de lumină.
Şi ce e mai amarnic ? Să chemi molia la moartea pe care şi-o cunoaşte/ doreşte. Dar să o ucizi mai nainte de-a fi ajuns la flacără. Lăsînd-o să-şi contemple dorinţa – supremul său ţel – întîmplarea vieţii sale devine himeră. Mai criminal decît a zadărnici o moarte e să îi substitui una necalculată. Şi cum tot ce e pe delături de calcul aduce frustrare → în ce mai rezidă esenţa crimei ? În moartea care se totuşi întîmplă sau în neîmplinirea destinului firii ?

2007-12-05T20:53:00.000+02:00

Pagina perfectă. Hipnotică. Ameţitoare. Un vierme ondulîndu-se cu vaiet. Pe locul în care mi-aş fi depus semnătura. Semănătura. Curiozitatea îmi este atît de acerbă încît renunţ să mai ridic capul înspre plafon. Să văd cine a rămas suspendat unde. Şi ce atîtea informaţii redundante. Am viermele. Am traiectoria. La capătul celălalt există hoitul.

Katylinare

2007-11-04T18:06:00.000+02:00

"Mes pensées, ce sont mes katyns". I-ar zice Wajda lui Diderot.

Din victoriile armatei roşii

2007-11-04T18:01:00.000+02:00

M-am tot întrebat de unde expresia de "căcare nemţească"? În limba noastră românească. (Sau era invers?!)
Pînă am dat peste relatările unor foşti combatanţi români, împrizonaţi la ruşi o dată cu nemţii alături de care luptaseră. Şi printre alte aventuri de front gen păduchi şi tifos, era relatat un model de tratament pe care brava armată roşie îl administra învinşilor. După ce i-au înfometat de nu se mai ţineau pe picioare, înainte de a intra în nu mai ştiu ce oraş cu cîrdul de prizonieri, ruşii le-au dat de mîncare ca lumea. Le-au dat adică, fasole cu slănină. Românul avea experienţă, s-a abţinut, cu toată foamea şi le-a zis şi la colegii nemţi să nu mănînce, că nu e bine… Şi uite că nemţii au mîncat, foamea-i foame. Şi, taman bine, că ruşii i-au pus din nou în mişcare pe unde aveau de trecut. Astfel că, tot cetăţeanul rus a putut vedea cu proprii săi ochi ce fel de brute lipsite de educaţie elementară erau soldaţii germani. În aplauzele generale şi într-un hohot colhoznic, amărîţii de nemţi se căcau care pe unde şi mai mult pe ei de la parşiva de făsuie cu slană. Am bănuiala că acea "căcare nemţească" a fost adusă de tavariscii românaşi care se aflau pe-acolo la studii, şi implementată în băşcăul nostru naţional ca să sprijine mai vechea şi neaoşa "cufureală".

Senzaţii de 10 stele:

2007-10-07T18:23:00.000+03:00

Să te ştergi la cur cu hîrtie cretată. Să ocoleşti o groapă şi să calci într-un căcat. Să ocoleşti un căcat şi să pici într-un canal. Pufuleţii uzi. O freză slinoasă la un premiant. O femeie proastă care aşteaptă să o încredinţezi despre cît e de deşteaptă. Scrîşnetul lanţului pe nară cînd se dă funda. Să te-apuce căcarea şi să n-ai la tine decît bancnota de o sută de ronini cu care ar trebui să-ţi plăteşti taxiul...

Variantă la Nu mor caii cînd vor cîinii.

2007-10-07T18:22:00.000+03:00

E clar că moartea într-un plan e naşterea dintr-altul. Deci, atunci cînd unii îţi pun cruce, e bine să vezi ce soi sunt şi p-ormă să te gîndeşti dacă să-ţi plîngi de milă sau să dai cu şampanie pe-oglindă. (Zic asta rînjind cu poftă la sîrma de pe dop…)

Parfumul meu preferat - Glenlivet. De la Nadurra.

2007-10-07T18:18:00.000+03:00

Apă de toaletă Floteur de la Bazin. Sau, parafrazîndu-l pe Schopenhauer, un strop de apă de toaletă într-un butoi cu vin – ţi-a făcut tot vinul apă de gură.

Care pe care

2007-10-07T17:43:00.000+03:00

Ceea ce mă întîrzie să rămîn pe aici încă un pic e faptul că blogul ăsta e de negăsit. Chiar că peste ăsta nu dă nimeni. Aşa sunt ascunzătorile bune. În văzul nimănuilor. S-a cam pierdut plăcerea ascunzişului. Acum toate se fac în piaţă. Nu în for bre. În piaţă…
Cine e ăla atît de tare încît să scuipe mărunt în urmă şi să treacă peste toate apele care îi ies în cale. Probabil că cel care nu numără nici pămîntul pe care calcă.
Nu e bravură, e o senzaţie deasă de înălţime. Ca şi cum ai sta cu un harpon în mînă pe coperişul lui Empire state…
Să ai credinţa sumbră a petrolului care se bălăngăne încet pînă ajunge la suprafaţa apei.
De ce e frumos să scrii ce gîndeşti? Pentru că la telefon sigur îţi vor trunchia textul, că nu stă nimeni să transcrie frumos ce zici tu. Dar aşa, copy-paste şi toată lumea e mulţumită. Ei nu muncesc la transcriere iar cuvintele tale sunt editate corect. Nu-i aşa?

2007-10-07T17:15:00.001+03:00

Kestie:Mă tot pomenesc cînd şi cînd cu nişte mesaje pe englezeşte. Invitation. Mă invită cică. Da. Mă invită oarecine să mă alătur (a-lătur, zic eu) la nu-ş'ce grup de socializare. Quechup sau aşa ceva. Suc de roşii… En fin. Altă dată era cu altceva. Adică acelaşi ins îmi trimitea invitaţie să intru pe nu ştiu ce grup… Obişnuiesc să răspund la mesaje de orice fel. Zic obişnuiesc. Dar dăţile astea cînd insul cu pricina mi-a trimis invitaţiile, parcă aş fi răspuns la pereţi. Parcă aş fi răspuns la spam şi alte reclame. Şi, în fond, vreau şi eu să ştiu care-i stupidul care să răspundă la o invitaţie făcută de un sistem automat, nema cuvinte cu autor, nema parlăm oleacă, nu nene, te trezeşti cu un robot care te invită! Hai zău!? Cum o să răspund la aşa ceva? A, başca un amănunt: insul în kestie face carieră din autorlîc, adecă auctează. Bref, scrie. Deci eu ce să pricep din invitaţiile astea ale dînsului? Că e atît de scump ca auctor încît nu merit eu nişte cuvinte din partea lui proprie, şi atunci îmi trimite formulare din alea, că de…, de-alea merit. Sau să înţeleg că insul nostru cunoştea deja acest soi de reacţie a mea şi că pur şi simplu a fost o tură de isteţime autentic scîrboasă, mizînd taman pe faptul că eu nu răspund vreodată la asemenea invitaţii. Dar el e cît se poate de conştiincios şi curtenitor. Mi-a trimis invitaţie. Cam greu cu cuvintele. Cu CUVÂNTUL.

2007-10-07T17:14:00.001+03:00

Cultura română = Castrapolis cu epoleţi. Şi nu de ieri de azi. Mai de pe la Ţepeş & Ştefan. Există un gust orgasmic în această fugăreală de-a înmormîntarea. Dar, sigur că asta nu vă exonerează. 'Triţi!

2007-10-07T17:09:00.000+03:00

Performant & concurenţial. Noţiuni industriale – succes, performanţă, lucru în echipă. Noţiuni de marketing – randament şi ofertă… Noţiuni lucrative şi vitejeşti carevrasăzică – dimensiuni şi cantitate… Astea toate încap, cică, între o piele şi cealaltă piele. E clar de unde provine criza aşternuturilor dantelate. Niciunei femei nu i se va mai spune "Mare orizontală". Toate sunt strategic de harnice. Blegitor de senzuale. Lătrător de experte. Ex-perţe…("Cei care sunt în dezmăţ spun celor care sunt în rînduială că ei sunt cei care se depărtează de legile firii, şi cred că o urmează: aşa cum cei care se află pe un vas cred că tocmai cei care sunt pe ţărm fug. Limbajul e le fel din toate părţile. Trebuie să ai un punct fix spre a judeca. Portul judecă pe cei care se află pe un vas; dar unde vom găsi noi acest punct în morală ?" → Pascal) - ...Legea perspectivei corupte!...

2007-10-07T16:37:00.000+03:00

Uite că mă uit cu două urechi la Tamango şi-mi zic, ce mai cîrd de agarici brănduiţi fac coadă mîndri şi şmecheri în faţa la o bucată original + companionii de hacana. Bag samă că domnii de la oraş nu prea se descurcă a ţine pasul cu dînşii aceştia de la ţară. Mai bine făcea Tamango un duet cu Rona Hartner, că s-ar fi des-încurcat mai de minune împreună decît aşa, computereală stridentă, siliciu de trei lei încercînd concurenţă la voci de pămînt. Boierii ăştia urbani au cam înţepenit cu diafragma în fraţii lor de chimie. Să vă urez de Jan Garbarek opere complete, ca să vă mai nuanţaţi oleacă, altfel, corijenţa vă paşte printre alde Tamango, Napoleon & Clasic. Diferenţa de ţigăneală (fără intenţii rasiste) vine de acolo că bruneţii implicaţi în şucăreală sunt de-a dreptul delincvenţi faţă cu imperiul financiaro-crăiesc al industriei de muzicuţă, ca să zicem aşa, Tamango & Co. au nimerit pe mîna unor domni deştepţi care i-au drămuit şi brănduit cum le-a venit lor mai bine. Lăsaţi măi matze triste ţiganii în pace, că sunt mai adevăraţi fără piuielile voastre de computerlanzi eşuaţi. Sau mai bine zis, Bravo la Tamango. Se produce excelent fără să-i pese de bruiajele propuse de domnii urbani.