În trena lui Eckhart Tolle

.
La o socoteală sumară, mi-am dat seama că doar o audiție muzicală îmi poate mătura mintea parazită, lăsînd-o liberă pe cea adevărată. Eliberarea de anecdotic, de comentariu, de conjectură. Muzica e singura afirmație continuă, care își păstrează caracterul indiferent de formă, de program, de intenția auctorială. Muzica e singurul gînd care se întîmplă fără să proiecteze, fără să bănuiască, fără să asuprească (O fi sinele cel adevărat melodic? O fi limbajul edenic muzical?)
Cea mai familiară abstracțiune.
Ce-i asta? De ce pierdem șirul gîndurilor în preajma ei? De ce am reacții presetate la Gabriel Fauré sau Rahmaninov? De ce mă bufnește rîsul la maimuțăreala cu care Șostakovici citează în simf. a V-a din Romeo & Julieta a lui Prokofiev... Există un rîs abstract, după natura motivului care l-a provocat?
E o reducție esențială a existenței omenești. Ca și cum un Cesar Franck sau un Anton Bruckner ar apare pentru a pune într-un filtru toate viețile mici și lipsite de noimă ale compatrioților lor și le-ar comprima pînă ar rezulta un sens. Nu o pot numi doar frumusețe (e decorativ) sau doar armonie (e prea vag!). De fapt e o putere care se exprimă prin grație.
Probabil că dacă ai scoate untul din umanitate, cam așa ar arăta (suna).
Și pînă la urmă ce-i aia spiritualizare dacă nu să-ți ieși din măsura cotidiană a anecdoticului. Presupun că asta l-a martirizat pe Sainte-Colombe. Și tot asta l-a salvat pe princepele da Venosa.
În muzică e ca și cum ai alege singur în ce dimensiune să fii. Și nu-i puțin lucru să ai o așa poartă prin care să plonjezi afară din strînsura vieții în materie.
.