Romeo cel Groaznic & Julieta celor 3 Portocale

.

Serghei Prokofiev este în general taxat de anacronic pentru Petrică şi Lupul, Povestea cu portocale şi simf. a VII-a + Romeo & Julieta. Alelalte lucrări dovedesc că domnul Şostakovici are un vecin de palier cel puţin la fel de exasperat, dacă nu de-a dreptul isteric; şi că pe drept cuvînt, lui Prokofiev i s-a aplicat titlul “trust tonal de oţel”. Adevărul e că oricît de apocaliptic ar suna Şostakovici, Prokofiev este încă mai puţin previzibil, cu logica unei mitraliere, într-o desfăşurare la bau, schimbă foaia din 3 în 3 portative şi te zvîrle în cele mai divergente coridoare ale imaginaţiei sonore. Căpcăun calculat care torpilează tonalul cu un năduf rece, buzna cu metodă. Peisajele & evocările lui Prokofiev se succed cu viteza şi lipsa de continuitate cu care, probabil, se derulează în sens invers ultimul film înainte de decuplarea morţii. Cînd se înkeie o lucrare de Prokofiev ai senzaţia că te-ai scoborît din cîrca unui balaur/ rodeo/ montain-russe. Coeziunea rezultă din suma unor discontinuităţi.
Contemporaneitatea i-a servit o karmă de rahat: a murit în aceeaşi zi cu taica Stalin, ceea ce vine ca un anonimat. (Probabil că totuşi a avut colivă şi lumînare, ceea ce nu prea cred despre toarşu’ Stalin ;p)
Posteritatea îl sare coarda şi nu-i cîntă decît aşa zisele hituri.
A trecut prin Românica, i-a spart pe conaţionali cu o înfăţişare de nazist psihopat şi cu o tehnică pianistică pe potrivă.
A avut şi 2 copii cu Eisenstein: Alexandr Nevski şi Ivan cel Groaznic.
A recuperat ideea de falset într-un mod mai mult decît onorabil (l-am ciuruit pe Mahler pt. kestia asta!) şi a controlat orchestra ca un discipol d’al lui von Clausewitz. Adică pînă la exterminarea adversarului.
‘Triţi!
.