În trena lui Eckhart Tolle

.
La o socoteală sumară, mi-am dat seama că doar o audiție muzicală îmi poate mătura mintea parazită, lăsînd-o liberă pe cea adevărată. Eliberarea de anecdotic, de comentariu, de conjectură. Muzica e singura afirmație continuă, care își păstrează caracterul indiferent de formă, de program, de intenția auctorială. Muzica e singurul gînd care se întîmplă fără să proiecteze, fără să bănuiască, fără să asuprească (O fi sinele cel adevărat melodic? O fi limbajul edenic muzical?)
Cea mai familiară abstracțiune.
Ce-i asta? De ce pierdem șirul gîndurilor în preajma ei? De ce am reacții presetate la Gabriel Fauré sau Rahmaninov? De ce mă bufnește rîsul la maimuțăreala cu care Șostakovici citează în simf. a V-a din Romeo & Julieta a lui Prokofiev... Există un rîs abstract, după natura motivului care l-a provocat?
E o reducție esențială a existenței omenești. Ca și cum un Cesar Franck sau un Anton Bruckner ar apare pentru a pune într-un filtru toate viețile mici și lipsite de noimă ale compatrioților lor și le-ar comprima pînă ar rezulta un sens. Nu o pot numi doar frumusețe (e decorativ) sau doar armonie (e prea vag!). De fapt e o putere care se exprimă prin grație.
Probabil că dacă ai scoate untul din umanitate, cam așa ar arăta (suna).
Și pînă la urmă ce-i aia spiritualizare dacă nu să-ți ieși din măsura cotidiană a anecdoticului. Presupun că asta l-a martirizat pe Sainte-Colombe. Și tot asta l-a salvat pe princepele da Venosa.
În muzică e ca și cum ai alege singur în ce dimensiune să fii. Și nu-i puțin lucru să ai o așa poartă prin care să plonjezi afară din strînsura vieții în materie.
.

Ministerul muzelor

.

Așa după cum există un partizanat celest la J.S.Bach și la Sainte-Colombe, tot astfel există un partizanat patriotic la o mulțime de inși muzicali: rușii de sec. XIX + rușii de sec. XX, Chopin & Penderecki de cealaltă parte a baricadei; spaniolii toți, apoi Sibelius, Bartok, Dvorak, nu mai zic de manelele de teatru liric ale italienilor și de fantasmele lui Wagner. Pînă și mexicanii îl au pe Manuel Maria Ponce, cubanezii pe Leo Brouwer și brazilienii pe Villa-Lobos. Da` de clanul Strauss ați auzit? Dar de Radetzky Marsch?

Carevrasăzică: în context de globalizare în plin proces, în trend de politică evropeană unde naționalismul pute și e sancționat mai ceva ca o boală mintală, cum se contrazic ideile acestor occidentali civilizați care își conservă bine merci specificul și tradițiile ce le sunt lor proprii, dar nivelează tot ceea ce e alteritate pe principiul că ”ce nu ne place sau nu pricepem e barbar și trebuie corijat/ eradicat”... Dar în același timp, consumatori de cultură elevată - în sălile lor de concert se ascultă Rahmaninov, Bartok și Sibelius. O fac la mișto sau chiar sunt senili? Cît de perverși sunt atunci cînd ne arată că digeră cu plăcere fructe patriotice, numa să nu fie proaspete, să fie îmbălsămate, consacrate, recoltate prin muzee...

Igiena epocii actuale suprimă individul prin directivele de gust & valoare prin care doar Inchiziția obișnuia să procedeze. Vă amintiți de vremea cînd stîngacii piereau pe rugurile iezuite? Sau cînd se salvau ascunzîndu-și stîngăcia sub o ambidextrie învățată? Că doar marele iezuit Baltasar Gracian, apologetul aparenței, spunea: ”Todo gran ingenio es ambidextro.” Ceea ce se poate înțelege și așa: ca să fii în rîndul marilor spirite, tre` să ai geniul de-a funcționa precum un nativ într-un registru care îți e impropriu.

Și revenind la patriotismul cel hulit: ori ne dăm peste cap și ne facem genii underground după cum sugera Gracian, ori... și aici nu vreau să-mi mai amintesc de euroscepticul Kaczynski. `Tritzi.

.

Katyń - Prawo i Sprawiedliwość

.
1) Acum ceva vreme, cînd aflasem și eu de Katyń, am început să întreb în stînga și-n dreapta pe cei de-o seamă cu mine dacă știu ceva despre subiect. Nu știau. Doar ăi bătrîni știau. E, acum, după înălțarea la cer a lui Lech Kaczyński, nu Smolensk va fi cunoscut, ci tot Katyń. Și va fi cunoscut așa cum sunt Auschwitz & Bierkenau, Dachau, Treblinka... Pentru că în toate aceste locuri cetățenia poloneză era o asigurare de moarte. Pînă acum se va fi știut doar calitatea etnică a martirilor. De acum înainte se va ști și cetățenii cărei patrii erau ei. O patrie care a luat diverse forme pe hartă, precum apa-n pahar, cu granițe aiuristice și cu singura mulțumire că n-a ajuns să figureze prin Siberia pe undeva.
.
2) Presupun că dacă lui Kaczyński i s-ar fi propus să se jertfească pe sine patriei, n-ar fi zis nu.
Nu știu de ce văd doliul acesta nu ca pe un accident, ci ca pe omagiul suprem pe care o nație îl aduce istoriei sale. Andrzej Wajda dăduse deja direcția prin filmul său din 2007. Acum, Polonia e întreagă. A dat tot ce-a avut mai bun.
.
3) Chiar dacă ne putem lesne închipui cum cineva își soarbe mulțumit vodka: ”Kămiemărare ați vrut, kămiemărare aveți...” sau, parafrazîndu-l pe Brecht - Muratov mîncînd mere în timp ce caută cutii negre... → Și totuși, chiar și așa, călăul acesta presupus umblă singur pe calea lui, căci nimeni nu-l confirmă în funcție: polonezii nu sunt victime, nu au avut niciodată apucături în acest sens. Demnitatea lor a ales să-i facă eroi.
.
4) Recuperarea istoriei poloneze este un subiect care îi privește pe toți cetățenii și etnicii polonezi și la care participă fiecare prin memoria sa, prin neuitare.
Criza criminală a pușcăriilor comuniste din România a lăsat românilor o mare senilitate, un fantomatic institut de investigare a crimelor comunismului și un Vladimir Tismăneanu. Suntem în continuare ceea ce au vrut Ana Pauker și Dej și Ceaușescu și Iliescu și... alții atunci cînd ne-au decapitat la Canal, la Periprava, la Gherla, la Aiud, la Sighet...
Polonezii nu sunt victime. Noi nici măcar nu realizăm ce ni s-a întîmplat. Dacă în 50 de ani de bolșevism am uitat cu seninătate și am supraviețuit ca niște bacterii șmechere - nu vreau să-mi dau seama de ce în atîta amar de istorie românii nu au reușit să construiască nici palate, dar nici minți sau caractere. Oare nu cumva pentru că de fiecare dată cînd li s-a cerut să uite - uitau, să mazilească - mazileau, să lase în paragină - lăsau, o istorie întreagă în care românii și-au făcut lor înșiși toate acestea și încă, drept corolar - bășcăul nechezător care să le amestece pe toate într-un compost steril.
Paradigma poloneză e o păsărească ridicolă pentru români. Ceva între caraghioslîc de fraieri și ”vai, săracii”...
.
5) Nu te poți abține să observi că Polonia rămîne poetică în întreaga sa desfășurare.
.
6) De nervi, ascult poloneze. Mă duce gîndul că pentru a merita un Chopin tre` să plătești cu toată valuta pe care o ai.
.
7) Dumnezeu să ne ajute să luăm aminte la exemplul de excelență al polonezilor.
.

Cronică de salon bicameral

.
Ieri am avut ocazia unei vizionări care mi-a consolidat și mai abitir îndoielile pe care le am cu privire la sistematizarea valorilor mainstream. Ce, cum, cît, unde - valoarea cotată e ea autentică sau conjuncturală?
Alors:
1) Camera comunelor: Colecția Louis & Evelyn Franck.
Am luat la cunoștință, puși la grămadă, în aceeași sală: Cézanne, Toulouse-Lautrec, van Dongen, van Gogh, Picasso și James Ensor. Lăsîndu-l la o parte pe Toulouse-Lautrec (care rămîne conte și-atunci cînd își șterge deștiu` de văpsea pe carton), constat că: maître Cézanne se chinuie să deseneze și mai apoi să umple cu culoare ce a desenat (mic burghez cu accente penibile de artă naivă, lucruri de neacceptat măcar de la un ucenic într-ale picturii, dar care au mare căutare la casele de licitații). Van Dongen - egal sieși (fiară pe calapod). Picasso albastru (pe cînd încă mai desena). În schimb, îl regăsesc pe James Ensor (cireașa de pe tort) și mai piftor decît ăilalți, și mai zărghit, bref: mai original. Pînă la urmă cine dictează valoarea? Gustul negustorului?
.
2) Camera lorzilor: 64 bucăți icoane rusești din galeria națională Pavel Tretiakov. Andrei Rublev, Dionisie și alți neștiuți. Toate bune și frumoase: adevărate, emoționante, ar fi mers, ca audiție conexă, o liturghie de Rahmaninov. Am stat o sumă să mă holbez la o Sfîntă Treime a meșterului zugrav Dionisie, croită după faimoasa lui Rublev. Și nu sub nivelul aceleia. Porți împărătești, fragmente de catapeteasmă, miniaturi, poliptice... Cu întreg misterul harului care transpare dincolo de meșteșug.
Și io, Gică Contra, amintindu-mi că anul trecut am dat o raită pe la mănăstirile brîncovenești din nordul Olteniei. La acea vreme spumegam de nervi că splendorile noastre sunt lăsate ciorbă cariilor, că geaba avem fizician inventaci al unui sistem de iradiere tocmai bun pentru a salva asemenea patrimoniu. Geaba avem restauratori și critici de artă plini de diplome și grade științifico-kakademice - Govora e afumată și ciuruită de paraziți, Hurezii și Polovragii sunt vizitați numa de babele pravoslavnice care mai trag cîte o vilegiatură de acatistuială & blagoslovenie. Punkt. Fără promovarea valorii naționale, fără circuite turistice cu ghizi educați la sînge să ne facă propagandă în toate graiurile, fără contracte inteligente cu edituri din țări civilizate care să arate lumii cine suntem și ce făceam în vremea în care încă nu fusesem călcați de rubașca colhoznică.
Erau frumoase și pline de spirit icoanele lui Tretiakov (negustor inspirat), dar frescele noastre sunt încă mai frumoase și mai elevate (sîc!!!). Și nu le scoate nimeni la vedere, măcar că occidentalii se uită cu gurile căscate la asemenea imagini ca la ozeneuri. Măcar că i-am putea surprinde cu adevărata dimensiune a României, că pe Românika o am exportat pînă la greață.
Așa să ne ajute Dumnezeu.
.